Hélène Carrère d’Encausse „URSS a murit, trăiască Rusia!” (1)

URSS a murit, trăiască Rusia!  de Hélène Carrère d’Encausse este o carte de istorie recentă, cu informaţii şi interpretări pertinente pe care judecata epilogului le poate proba. Analiza se întinde pe perioada noii Rusii, cea federativă, acoperită de trei preşedinţi, diferiţi ca opţiuni, ca temperament, ca performanţe. Boris Elţîn este socotit ,,lichidatorul” Uniunii Sovietice, Vladimir Putin, omul puternic care a stopat decăderea şi a redresat puterea Rusiei, şi Dimitri Medvedev considerat de autoare mai flexibil, pro-occidental şi mai preocupat de reformarea statului. Premisa cărţii – Rusia nu mai este un pericol pentru Europa – trezeşte interesul lectorului încă de la început. Opinia vine din asimilarea tacită, totală chiar, de către autoare a opiniei lui Dimitri Tretin, un rus care trăieşte în Occident, că Rusia este unul dintre statele cel mai puţin ideologizate din lume. Nu sunt sigur că lucrurile stau neapărat aşa. Ce mare putere poate fi exonerată de suspiciunea că nu poartă în sine un ghem de ambiţii în spatele căruia este de presupus că se află o ideologie? Mai mult, nu cred că există state fără o ideologie. Fie predominant financiară, fie predominant economică, aşa cum sunt statele capitaliste. Fie predominant politică, aşa cum a fost URSS. Despre ideologia care stă la baza puterii militare şi ambiţiilor de dominare să nu mai vorbim. URSS a fost ultimul imperiu european iar  destrămarea ei a lăsat destule probleme nerezolvate. Cum să meargă în istorie Rusia de azi fără busolă? Tocmai de aceea cred că unele dintre considerentele autoarei rămân discutabile. Teza sfârşitului războiului ideologic consecutiv prăbuşirii regimurilor de guvernare comunistă din Estul Europei poate fi şi ea amendată. Altfel nu putem înţelege raţiunile războiului împotriva terorismului, ale expansiunii (economice, militare, financiare) a Chinei, ale apariţiei în unele ţări din America Latină a conceptului de ,,socialism al sec. XXI”. Cu aceasta nu vreau să diminuez meritele Hélènei Carrère d’Encausse şi ale excelentei sale analize făcută în cel mai recent studiu consacrat Rusiei federative.

          O viziune din exterior nu suficient de detaşată    

Hélène Carrère d’Encausse este istoric, membră a Academiei Franceze, specializată pe istoria şi politica Imperiului ţarist, a URSS şi a Rusiei de azi. În mai vechiul Blestemul ruşilor. Eseu despre asasinatul politic, Carrère d’Encausse scria: ,,Unsprezece secole de istorie jalonată de omoruri fac desigur din Rusia o ţară fără asemănare. Totuşi, această constatare rapidă ascunde discontinuităţi şi schimbări care sunt poate mult mai semnificative decât tradiţia de a nu separa niciodată, în cazul ei, omorul de putere”. Despre astfel de discontinuităţi şi schimbări este vorba în URSS a murit, trăiască Rusia!  cu menţiunea că, de data aceasta, puterea nu a mai fost cucerită prin crimă. Reiau acest citat pentru a spune de la început că preferinţa autoarei pentru istoria şi politica Rusiei nu este întâmplătoare. Rusoaică prin naştere, ea provine dintr-o familie de nobili ruşi emigranţi şi are o majoră afinitate pentru politica şi cultura  rusă. A publicat, între altele,  Imperiul Asiei, Gloria Naţiunilor, Dezastrul rus, Nicolae al II-lea, Lenin, Ecaterina a II-a şi Alexandru al II-lea. În întregime, această operă are la bază o viziune istorică în marginea politicii, ceea ce conferă un avantaj pentru interpretarea evenimentelor. Hélène Carrère d’Encausse nu a este neapărat un istoric de arhivă. Ea a intuit prăbuşirea imperiului sovietic, aşa cum o demonstrează în cartea  L’Empire eclaté, publicată în 1978.

În URSS a murit, trăiască Rusia!  autoarea beneficiază de detaşarea în timp şi realizează o privire retrospectivă în care unele dintre fapte au fost verificate de istorie. Autoarea urmăreşte eforturile conducătorilor Rusiei ieşită din dezmembrarea URSS, pentru evitarea decăderii totale – pericol nu ipotetic – şi reintrarea, produsă  destul de rapid şi viguros, în noua logică a istoriei. Sunt suficiente cele două decenii de la prăbuşirea imperiului sovietic pentru asigurarea unei corecte interpretări a evenimentelor, mai ales a evoluţiilor? Aceasta este o întrebare firească dacă pornim de la mentalitatea ruso-slavă care presupune un timp mare, de secole, nu de decenii, pentru proiectele mari politice. Analiza pe care Hélène Carrère d’Encausse o face asupra istoriei recente a Rusiei este una de reală autoritate. Deşi este realizată din exterior, pe alocuri nu este îndeajuns de detaşată. Originea ei rusă face să susţină că este exagerat să se creadă într-un rol nefast în istorie al imperiilor ţarist sau sovietic. În plus, ea aprecieze că Rusia de azi nu mai constituie un pericol. Comparativ, voi aminti măcar o opinie care nu concordă cu aceasta. Un alt politician, emigrant tot din Est, polono-americanul Zbigniew Brzinsky, fost consilier prezidenţial la Washington, priveşte cu reticenţă, chiar cu adversitate politica Moscovei. Diferenţa vine de la preferinţa acestuia pentru o analiză exclusiv politico-militară a evoluţiilor din spaţiul rusesc. Zbigniew Brzinsky vede în Rusia de azi un continuator al imperialismului sovietic. Se poate avansa ideea că dubiile sunt alimentate şi de o declaraţie a fostului preşedinte Vladimir Putin potrivit căreia ,,dispariţia U.R.S.S. este cea mai mare catastrofă geopolitică a sec. XX”. Ceea ce afirmă Putin vine tocmai să confirme îndreptăţirea celor care nu au certitudinile Hélènei Carrère d’Encausse. Există, deci, direcţii diferite de apreciere a viitorului Rusiei de azi şi măcar menţionarea lor se impune.

         Rusia în dispută cu ea însăşi

Acesta este titlul primului capitol al cărţii lui Hélène Carrère d’Encausse şi el indică esenţa politicii ruseşti după dezmembrarea Uniunii Sovietice. Autoare crede că în timpul lui Elţîn  în Rusia continua să existe o ,,societate apatică” şi că ,,perestroika” lui Gorbaciov nu-şi făcuse efectele, că nu se poate vorbi de ieşirea din matca rigidă a conservatorismului de tip slav. Schimbarea era, însă, iminentă. Istoricul franco-rus constată corect că orientarea politicii Kremlinului sub Elţin a urmărit exclusiv, putem spune chiar excesiv, integrarea Rusiei în Europa. După reunificarea Germaniei, Rusia abandonase un sistem de securitate (Tratatul de la Varşovia) şi, contând pe o posibilă reciprocitate, aştepta măsuri simetrice din partea Occidentului. Acestea nu vor veni niciodată. Elţîn lărgeşte aria de acţiune introducând cu prioritate în obiectivele politice acceptarea statutului de putere al Rusiei noi. La 3 ianuarie 1993, el a semnat la Washington Tratatul de reducere a armelor strategice. Era o concesie prin care Moscova intenţiona să demonstreze soliditatea orientării sale democratice dar câştigul sperat rămâne nesemnificativ. Evoluţiile la graniţele noi ale Rusie federale încep să devină preocupante pentru Kremlin. Ele relevă primele semne evidente ale consecinţelor pierderii puterii politice şi militare ale fostului imperiu sovietic. Comunitatea Statelor Independente nu se dovedeşte a fi nici  familie, nici spaţiu de siguranţă cu toate că, în mai 1992, fusese semnat la Taşkent un Tratat de Securitate Colectivă de către membrele CSI. Începe ,,parada celor nesupuşi”, cum numeşte Carrère d’Encausse mişcările centrifuge ale fostelor state sovietice devenite independente. În Caucaz, Georgia se manifestă ca adversar al Moscovei. La încercarea lui Elţîn de a pune ordine în Cecenia, SUA reacţionează direct. Georgia, Ucraina, Azerbaidjanul şi Moldova, constituite începând din 13 octombrie 1997 într-un grup aparte, ignoră ostentativ proiectele şi structurile de securitate colectivă.  În 1999, grupului i se va alătura şi Uzbekistanul. În Balcani se extinde  conflictul din fosta Iugoslavie şi odată cu aceasta apare evident că glasul Moscovei nu mai contează. Cel mai sever semnal îl dă proiectul extinderii NATO în Europa de Est. Este proiectul care  alimentează continuu teama Moscovei şi o determină să ia măsuri rapide de redresare a puterii militare. Intervenţia NATO în Kosovo arată cât de mult pierduse Rusia pe plan internaţional. A cui este vina?  Hélène Carrère d’Encausse avansează o ipoteză: ,,Rusia abandonase un sistem de securitate de care fusese atât de ataşată, convinsă fiind că poate conta, în schimb, pe un abandon simetric din partea Occidentului. Aşa înţelesese acordul ruso-occidental născut odată cu reunificarea Germaniei. Expansiunea proiectată de NATO, adăugată ostilităţii crescânde pe care occidentalii, în special europenii, o manifestă faţă de Moscova din cauza războiului din Cecenia, îl determină pe Elţîn să creadă că opţiunea pro-occidentală îmbrăţişată de Rusia a fost o greşeală”. Moscova inventează conceptul de ,,străinătate apropiată”, o inovaţie, care se va dovedi utilă pentru eforturile de a-i fi recunoscut dreptul de influenţă în spaţiul în care Statele Unite începeau să se manifeste viguros, adică cel ex-sovietic. Pretextul  este unul strategic, fără îndoială, în care Moscova a amestecat abil, între altele, dreptul de a apăra cetăţenii ruşi rămaşi în această străinătate apropiată ca urmare a realităţii pe care o impusese istoria de decenii a convieţuirii popoarelor respective în timpul Uniunii Sovietice. Şi, într-adevăr, în afara graniţelor Federaţiei Ruse au rămas cca. 25 de milioane de ruşi. Un profesor universitar american, Celeste Wallander, consideră că sistemul conceput de Moscova de ,,autoritarism patrimonial” asupra statelor din străinătatea apropiată nu conduce la solidaritate. Unitatea spaţiului ex-sovietic, înţelegem de la acesta, este departe de a progresa chiar dacă în relaţiile bilaterale Rusia a marcat câteva puncte. Consideraţia este împărtăşită şi de Hélène Carrère d’Encausse. Deocamdată să reţinem că Moscova nu a renunţat nici astăzi la  ideea drepturilor pe care le-ar avea în zona ,,străinătăţii apropiate” şi că Putin a reluat ferm teza ,,responsabilităţii Rusiei pentru pace şi stabilitate în spaţiul ex-sovietic”. La început, el nu a vorbit deschis de ,,zona de influenţă” a Rusiei dar nu este nici un dubiu că a urmărit-o pornind de la ,,descoperirea” făcută oarecum târziu, că măcar o parte din acest spaţiu devenea treptat-treptat ostil. Statele baltice, Georgia, Ucraina se îndreptaseră ferm spre SUA. Aici este cheia schimbării de tactică ce va conduce la deschiderea unui al doilea front de colaborare, cel cu China, mai întâi, apoi cu India. Speranţele lui erau în normalizarea relaţiilor cu Pekinul şi reluarea cooperării cu New Delhi de aceea vizitează cele două mari state din Asia. SUA par intrigate de reluarea activităţii Moscovei pe acest continent. Apare temerea că Rusia ar putea livra Indiei arma nucleară. Cu toate acestea, din raţiuni strategice, conducătorii de la Kremlin nu vor renunţa la orientarea europeană a Rusiei. Ei sunt conştienţi că obţinerea statutului de putere europeană (regională) trebuie să fie primul obiectiv pentru oprirea dezastrului care se profila la orizont. Pauperă, Rusia nu mai poate convinge, nu se mai poate impune. Aceasta ar fi ipoteza de la care porneşte Hélène Carrère d’Encausse când afirmă că Rusia nu mai prezintă un pericol.  Fie şi pentru Europa. Să încercăm să sintetizăm considerentele autoarei.

                A existat cu adevărat un stat sovietic?

Primul şi cel mai puternic argument ar fi acela că nu ar fi existat un stat sovietic ci un partid-stat; apoi teza că imperiul sovietic nu mai poate fi refăcut. De aici, o concluzie pentru adepţii constructivismului politic: teama de Moscova este contra-productivă. Autoarea reaminteşte fapte concludente de istorie. În 1992, nici Europa, nici SUA nu doreau ca URSS să se descompună. Ceea ce s-a întâmplat  s-a datorat exclusiv voinţei Moscovei. Destrămarea URSS este un act de voinţă intern, Rusia hotărând din interior să lichideze imperiul sovietic. Acestea sunt considerate merite şi sunt puse la baza demonstraţiei că politica Rusiei este radical schimbată.  Mare admiratoare a lui Elţîn, cu care s-a confesat, şi a lui Putin, pe care în consideră omul providenţial pentru modernizarea Rusiei, un Petru cel Mare modern, Hélène Carrère d’Encausse crede că meritele istorice ale Rusiei post-comuniste sunt trecute cu vederea în Occident. De aici şi unele estimări personale în considerarea viitorului statului rus. Pentru autoarea cărţii U.R.S.S. a murit, trăiască Rusia!, motivele dezmembrării imperiului sovietic sunt fixate astfel în logica istoriei: URSS nu a fost un stat funcţional; Moscova a înţeles că imperiul sovietic era o piedică în calea progresului şi a modernizării statului; popoarele sovietice accentuaseră starea de ,,iresponsabilitate socială”; ţarul sau şeful de partid-stat erau părinţii răspunzători de destinul fiecăruia. Şi o concluzie: Gorbaciov a distrus URSS. Demonstraţia pare bine aşezată pe fapte sau realităţi.

În 1989 şi în 1991/1992, nimeni din Occident nu contesta frontierele URSS; multă vreme Occidentul a stat în expectativă fără să pretindă Moscovei o schimbare. Elţîn creează statul rus şi odată cu aceasta premisele dezmembrării rapide a imperiului sovietic. În 1991 are loc puciul comunist dejucat de Elţîn care va şti să profite de victorie pentru statutul lui politic. Ieşit învingător, el accelerează adoptarea Constituţia Rusiei. URSS moare, ia naştere un nou stat, Federaţia Rusă. Vin primele alegeri democrate care, chiar dacă au fost manipulate, au rămas sub control. Curând apar nuclee ale societăţii civile. Presa se trezeşte în faţa unui câmp oarecum larg de manifestare liberă. Însă evoluţia democraţiei în Rusia va fi greoaie şi nu va putea intra în paradigmele occidentale poate niciodată, chiar dacă unele măsuri vin din experienţa şi  valorile acestora. Sub Elţîn apare orientarea spre Europa echivalentă cu neglijarea fatală a statutului de putere mondială pe care îl avusese statul sovietic în perioada bi-polarismului. Este vremea când noul lider de la Kremlin trăieşte naiv cu convingerea remanenţei puterii fostului imperiu şi cu iluzia că Occidentul îi va recunoaşte statutul de partener. A existat un moment în care el, dezamăgit de progresele pe care le aştepta pentru recunoaşterea Rusiei ca putere şi partener, s-a gândit să exploateze dimensiunea geografică a statului rus euro-asiatic şi a făcut unele gesturi concrete. Între altele, a vizitat Pekinul şi New Delhi. ,,În pofida acestor paşi în direcţia Asiei, politica externă a Rusiei rămâne marcată, în perioada respectivă, de un caracter occidentalist constant şi de orientarea europeană. Cel dintâi ministru al Afacerilor externe pe vremea lui Elţîn, Andrei Kozîrev, este purtătorul de cuvânt al acestei orientări. Ambiţia lui Elţîn este de a vedea Rusia acceptată ca mare stat european şi recunoscută  ca putere de singurul actor internaţional capabil să-i confere acest statut, în virtutea parteneriatului strategic ruso-american. Pe plan intern, pentru a-şi proba sinceritatea cu care merge pe acest drum, Elţîn numise ca prim-ministru pe liberalul Gaidar şi acceptase ideea acestuia de a fi pusă în funcţiune maşinăria infernală a terapiei de şoc pentru introducerea în Federaţia Rusă a economiei de piaţă. Cursul spre democraţie al Rusiei noi, crezuse Gaidar, trebuia să devină convingător pentru Occident. El ignora contextul social-economic şubred, putred chiar, nepregătit pentru salturi bruşte în istorie. Eroare gravă. Puterea economică a Rusiei era deja  ruinată, armata era destabilizată. Pentru poporul rus începe urcuşul Golgotei.

Pauperă, victimă a saltului brusc din procesul de tranziţie, Rusia nu poate obţine din partea Statelor Unite şi a Occidentului recunoaşterea statutului de putere europeană în ciuda eforturilor şi a concesiilor făcute democraţiilor occidentale. Îi mai rămăsese un atribut: statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Conştient de pierderile substanţiale înregistrate, Elţîn se străduieşte să-şi înzestreze ţara cu  imaginea de putere” . Puterea pierdută nu se reface uşor. Cheia refacerii nu stă nici măcar în manevrele de resuscitare a zonei de influenţă în spaţiul Comunităţii Statelor Independente, structura de avarie de după dezmembrarea URSS. Coborârea în infern continuă.  După atâtea concesii făcute Occidentului, atunci când se aştepta mai puţin, în loc să primească statutul de partener, Rusia primeşte o nouă lovitură în timpul  războiului din Kosovo. Washingtonul hotărăşte unilateral soarta statului balcanic, aşa cum va proceda şi cu cea a Irakului. ,,Dispreţul conţinut în decizia unilaterală a Statelor Unite umileşte Rusia mai mult decât oricare alt eveniment. I se demonstra clar că obstinaţia cu care a vrut să obţină din partea Washingtonului recunoaşterea ambiţiilor ei de mare putere este total sortită eşecului” (pag. 29). Boris Elţîn, atât de iubit în Occident şi atât de nerespectat de acelaşi Occident, îşi va da seama că a fost învins. Sincer va declara: ,,Am făcut tot ce am putut”. Cu aceste cuvinte îşi va încheia de bună voie mandatul înainte de termen. Momentul fusese atent pregătit. În ultimul an, prin câteva tatonări, şi-a asigurat atent succesiunea. Acestea se încheie la 31 decembrie 1999 când, folosindu-se inteligent de o prevedere constituţională, predă puterea lui Vladimir Putin, pe care îl socotea cel mai potrivit dintre politicieni pentru redresarea situaţiei din Rusia. ,,Încă din 1998, credeam că societatea pretinde o nouă calitate a statului, o osatură de oţel care să întărească structura politică a autorităţii. Aveam nevoie de o persoană chibzuită, democratică şi inovatoare, dar fermă, în stilul militar. Această persoană a apărut în anul următor: era Putin!”. (Boris Elţîn Maratonul prezidenţial, Moscova, 2000).

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*