Prizonieri ai iluziei

Ce-ar fi să nu se mai scrie deloc? Pentru că pe clasici nu-i poate întrece nimeni. Scrieţi, dragi contemporani, scrieţi, mai ales dacă sînteţi cu lecţia bine învăţată. Cine ştie, într-o zi poate vă pică, precum doamnei în colanţi, un Nobel în poală. Se ştie, Edison a făcut o mie şapte sute de experimente nereuşite pînă a izbutit să inventeze filamentul. Cu literatura lucrurile se petrec aproape la fel: tot mai mulţi încearcă trambulina îngerilor, scriind sub presiunea de a scrie. Nu mai e nevoie de inspiraţie, de idei, ci de febra consemnării tuturor presupuselor manifestări ale eului şi doar de cîţiva inşi care să se extazieze în faţa falsei croitorii literare. Mulţi scriitori contemporani se iau prea în serios şi vor, cu tot vacarmul de marcheting pus la dispoziţie, să demonstreze cît de important e ceea ce trăncănesc ei. Dacă scriitura pusă în circuitul literar ne ajută să o înţelegem, va fi apreciată, dacă nu, va putrezi în bibliotecile prietenilor sau va rămîne neatinsă în rafturile librăriilor. Poate că ceea ce îi defineşte în zona literaturii pe aceşti temerari nu este atît pasiunea pentru acest domeniu, cît nevoia de a se aşeza pe un piedestal, nevoia de a fi cineva la distanţă de neîmplinirile prezentului – condiţii evident necesare unor ego-uri exacerbate, impetuoase şi fără consecvenţă de sine. Pentru că în libertatea capitalistă, mai toată literatura este dezumflată literalmente, este lipsită de alchimie şi de metafizică. Ciudat mi se pare că, după cîţiva ani de domnie într-ale scrisului, toţi scriitori se pretind mari. Se pare că nu valoarea, ci laurii pe care şi-i pun pe frunte odată cu semnătura pe coperta mereu următoarei cărţi sau pagini de revistă, sînt foarte importanţi pentru ei. Odată cu aceste omagii false ei nu vor mai renunţa atît de uşor la pretenţiile de deţinători ai adevărului absolut. Deşi, după cum se prezintă literatura timpului, adevărul e nicăieri. De la clasicii noştri la acest cor de matrozi e o cortină groasă, din care roade cu nonşalanţă roiul de „fotomolii”. Nu mă număr printre admiratorii celor care intră în posesia premiilor mari fără să le merite, ca apoi să nu mai renunţe la ifosele de intelectual. N-am cum, nu sînt de acord cu promovările la „modă”. Mă voi opune întotdeauna valurilor tulburi. Criteriile pentru titlul de mari scriitori sînt pure teorii, clasamentele întocmite azi îşi pierd pentru mine credibilitatea din start. Organizatorii doar se prefac că respectă aspiranţii, juriul se preface că jurizează, făcînd jocul parţilor implicate şi slujind intereselor de gaşcă, iar premianţii se aleg cu un premiu în care nici ei nu cred, dar care va atîrna greu la C.V. şi le va furniza o aură de celebritate. Dată fiind condiţia ingrată a culturii actuale, ar fi extraordinar dacă am avea tot mai mulţi pledanţi ai cauzei unei literaturi cu conştiinţă. Parafrazînd pe Freud, fiecare scriitor pe care îl întîlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea încerc să învăţ cîte ceva de la fiecare, în cele mai multe dintre cazuri fiind vorba despre răbdare şi curaj. E de-ajuns să ne spună cineva: „acesta este cel mai bun scriitor”. Oricît de mic ar fi el, poc!, am înghiţit găluşca, şi tot sistemul nostru de valori se şubrezeşte, principiile şi cunoştinţele ne sînt şterse din hard de virusul manipulării. Aproape că nu mai deosebim adevărul de plăsmuire, ne trezim fără repere, fără percepţii sănătoase şi nici nu ne dăm seama cît de uşor putem fi îndobitociţi, crezînd în fantome. Mai bine spus, negăm adevărul vehement pentru că e mai comodă minciuna din manipulare. Un fragment din filmul The Circus (1928), cu Charlie Chaplin, în care o femeie este surprinsă vorbind la un telefon mobil, demonstrează cît de uşor putem fi manipulaţi. Dacă mîine vom fi invitaţi în Capcana Timpului, în locul lui Scott Bakula (alias Samuel Beckett), să vorbim cu o hologramă sau să ne teleportăm în diferite epoci, poate vom accepta să fim duşi de fapt în pustie. Să ne trezim la realitate! Nu toţi laureaţii Nobel sînt adevăraţi, nu toâi merită premiul. Mintea noastră, parcă e într-un continuu regres, cu toate descoperirile tehnologice. Am devenit maşini învîrtite cu cheiţa, aproape că nu mai gîndim şi ne lăsăm amăgiţi atît de ușor, încît e înspăimîntător. Trist. Ne aflăm în plin nihilism, prizonieri ai iluziei. Am ajuns sclavii gadgeturilor, al lui gugăl, trăim printre fotografiile şi mesajele de pe feisbuc şi tuităr, printre falşi eroi, false vedete, false personalităţi şi false premii Nobel.