Sunt unul dintre cei care am pierdut, de-a lungul timpului, în viaţa asta, multe trenuri. Nu m-am hotărât încă să stabilesc cauza acestui fenomen ( să fie vorba de nehotărâre, neîndrăzneală, indolenţă, destin…) .
Unul dintre aceste , ale mele, fluturări de mână ar putea fi şi 
ratarea unei colaborări cu Artur Silvestri, acest remarcabil şi controversat om de cultură modern. Şansa de a-l cunoaşte personal mi-a oferit-o , regretatul meu prieten, Mihail I. Vlad, poet, editor şi neostenit animator cultural internaţional, cu care se găsea într-o strânsă relaţie de colaborare, având ca numitor comun legături de profil cu mişcarea culturală din ţară dar şi cu cea din diaspora românească.
Am discutat astfel, cu valorosul om de cultură, în biroul său din capitală, unde i-am dat una dintre cărţile mele de poezie, i-am prezentat puncte de vedere proprii şi unele dintre intenţiile mele de activitate viitoare ( în acea perioadă tocmai cloceam oul din care avea să iasă nu peste mult timp revista « Climate literare » şi pe care în mod sigur nu ar fi ignorat-o). Vădit interesat AS-ul a programat o întâlnire în care să punem la punct un anumit program de lucru. Dar nu a fost să fie aşa. La scurt timp M. I. V. a « plecat » pe alte « meleaguri » mai bune , mai rele, doar el o ştie, la fel ca şi Maestrul Artur,
căruia iată acum « Climate literare » îi aduce prinos de caldă amintire şi sincer omagiu.
Căci Artur Silvestri a fost şi este un Nume care nu se poate şterge. Creator foarte productiv şi de indiscutabilă valoare, cu abordări tematice diverse, deopotrivă clasic şi modern, realist şi suprarealist, el a dăruit culturii româneşti o amplă şi importantă moştenire literară dar şi azimu-turi originale pentru perpetuarea spiritualităţii româneşti. Scriitor, istoric, editor, critic literar, fondator şi conducător a multor publicaţii, promotor cultural şi manager a fost deopotrivă adulat şi denigrat.
De ce denigrat? Pentru că i sa atribuit o mare culpabilitate, o vină de neirtat( în vremurile acestea când se vrea şi se face tot ce este posibil pentru neantizarea culturii şi spiritualităţii româneşti), şi anume de a fi fost un mare patriot, un român adevărat şi un bun creştin. « Vina » lui a fost şi aceea de a-şi fi iubit Ţara şi Neamul mai presus decât orice şi mai ales de a fi luptat pentru fiinţa lor sacră, iar cine iubeşte profund, moare devreme, dar trăişte veşnic în sufletul celor pe care i-a iubit.
Lasă un răspuns