Urmărind, succesele obţinute de maghiari în ultimii doi ani, avem, în acelaşi timp, imaginea multiplelor cedări pe care le-a acceptat guvernarea Băsescu-Boc, aflată în deficit de qvorum şi de încredere, pentru a se menţine la putere; avem imaginea costurilor excesiv de scumpe, pe care trebuie să le plătească întreg poporul român în viitorii ani.
Mijlocul de a-şi realiza interesele etnice revendicate, dar ne-realizate de-a lungul celor două decenii de democraţie, sunt uşor de descifrat, pentru cine le ştie „stilul” de lucru, având în vedere agilitatea şi minuţiozitatea cu care maghiarii speculează tarele guvernanţilor români în general, ale actualilor guvernanţi, în special. Acela a fost să păstreze la conducere un guvern incapabil, incompetent, ineficient şi lipsit de o concepţie strategică de dezvoltare durabilă, pe termen lung, pe care să-l poată manevra uşor, ca ei să-şi realizeze în tihnă obsesiile autonomiste. Obiectivul lor de enclavizare a presupus realizarea unor etape succesive, anume, să se voteze Legea educaţiei, ceea ce s-a realizat, ea fiind votată prin asumarea răspunderii ministeriale şi promulgată de preşedintele Traian Băsescu imediat. Acum, guvernanţii, dirijaţi de UDMR şi cu aportul neprecupeţit al preşedintelui Traian Băsescu, ce joacă rolul de mare jucător, promovează şi accelerează, pe toate posturile mass-media, ideea schimbării Constituţiei, pentru ca, în cadrul ei, să se poată introduce modificarea împărţirii administrativ-teritoriale a ţării, în vederea creării propriei Euro-regiuni maghiare; să se renunţe la sintagma de Stat naţional unitar şi la articolul privind limba română, ca limbă unică oficială în Statul Român. În fapt, obiectivul privind limba a fost realizat deja prin Legea educaţiei, în care a fost acceptată predarea, de-acum înainte, în limba maghiară şi a singurelor discipline ce erau predate în limba română, Istoria şi Geografia. În acest fel, limba română a fost detronată de pe piedestalul ei, de limbă oficială unică în stat. Şantajul şi ameninţarea liderilor români cu ieşirea de la guvernare dacă nu este votată Legea educaţiei a reuşit.
Ceea ce se poate spune fără teama de a greşi este că primul document care le-a adus cele mai mari satisfacţii a fost Legea educaţiei, chintesenţă a aspiraţiilor politice, culturale şi educaţionale ale liderilor maghiari de toate culorile politice sau orientările ideologice, în fapt, toţi fiind adepţi ai aceleaşi ideologii, pentru a-şi atinge ţelul final, autonomia teritorială şi etnică. Au mare satisfacţie că au dobândit prin lege dreptul de a se folosi, pentru elevii aparţinând minorităţilor, un indice mai mare la stabilirea finanţării de stat, deci, de a primi o cotă mai mare la finanţarea cheltuielilor per / elev faţă de elevii români. Cum se poate accepta o asemenea sfruntată nedreptate faţă de copiii români? Ei nu au aceleaşi nevoi ca cei ai minoritarilor? În ce ţară elevii etniei majoritare, ai poporului denominator de stat sunt atât de desconsideraţi şi umiliţi de elevii minoritarilor, ai celor care au găsit loc de casă, de masă, pe acest pământ ospitalier, dar se bucură şi de “daruri” în plus, deşi participă la genocidul lor?
Câştigurile sau reuşitele, dobândite prin Legea educaţiei, menţionate de înşişi deputaţii şi liderii maghiari, constituie „piatră de hotar” pentru alte noi cerinţe pe care le vor avansa în activitatea politică viitoare celor ce vor vrea să guverneze cu sprijinul lor. Adoptarea legii educaţiei, respectiv, elaborarea legii minorităţilor, recunosc ei, reglementează convenabil învăţământul în limba maternă, coloană de bază a politicii faţă de minorităţi. Prin intermediul ei, a fost realizat cel mai important capitol pentru menţinerea minorităţii.
În concepţia noastră, legea a introdus inegalitatea de şanse a elevilor români în raport cu cei ai minorităţilor nu numai din perspectivă financiară, dar şi ca pondere pentru a-şi păstra statutul juridic şcoala. „În localităţile mici trebuie păstrate grădiniţele şi şcolile primare, (deci, numai ale lor! n. ns. MCB) ) ca să nu dispară comunitatea, (pe când comunitatea de români poate şi trebuie să dispară, în mentalul lor de cuceritori). Legea prevede că în diasporă îşi pot păstra statutul juridic acele şcoli unde învaţă elevi aparţinând minorităţii, indiferent de numărul acestora (la români, nu, ca să parcurgă 5-6 km. pe jos)!), respectiv clasele de aici pot funcţiona şi dacă sunt mai puţini copii. S-a mai discutat şi despre faptul că acesta este primul act normativ care conţine dreptul de înfiinţare a şcolilor confesionale, respectiv, faptul că, de cota per capita beneficiază elevii care frecventează şcolile de stat, confesionale, private, de la clasa I până la bacalaureat”.
„Adoptarea legii educaţiei e o piatră de hotar în lupta pentru drepturi a comunităţii maghiare din Transilvani. Pentru UDMR şi maghiarimea din Transilvania, este una din principalele pietre de hotar în lupta noastră pentru drepturi din ultimele două decenii, deoarece, astfel, s-a putut desăvârşi dreptul de folosire a limbii materne minoritare; totodată, legea ne conduce într-o nouă luptă care se duce pentru drepturile colective şi pentru drepturile de decizie.
Succesul votării Legii educaţiei a dus la întărirea relaţiior de prietenie dintre Parlamentul României şi Parlamentul Ungariei, reflectată în schimbul de vizite reciproce al Robertei Anastase, Preşedinta Camerei Deputaţilor în Ungaria şi al lui Kover Laszlo, Preşedintele Parlamentului Ungar, în România. La Conferinţa de presă, din Ungaria acesta şi-a exprimat speranţa, „că până în vară şi Legea minorităţilor va fi dezbătută în Parlamentul României”, iar ajuns în Ţinutul secuiesc cu câteva zile înainte de sărbătorirea Zilei naţionale a Ungariei, 15 Martie, şi-a continuat discursul cu privire la susţinerea dezideratului autonomiei etnicilor maghiari din România, spunând că, în concepţia sa, „autonomia maghiarilor este voinţa divinităţii. Este legală, este dreaptă, iar referendumul pentru autonomie este dreptul maghiarilor”, afirmaţii care au stârnit un val de critici şi reproşuri din partea opoziţiei româneşti şi a unor ziarişti şi analişti.
În consecinţă, este limpede de înţeles că la nivelul oficialităţilor de vârf ale Ungariei, Victor Orban şi Kover Laszlo, etnicii maghiari din România au puternici susţinători ai obţinerii autonomiei etnice.
Ce deosebeşte pe liderii unguri de cei români este faptul că ungurii sunt strâns uniţi, consecvenţi în susţinerea propriei lor agende de lucru, pe când românii se pretează la tot felul de târguieli şi concesii cu ei, sunt lipsiţi de demnitate şi mândrie naţională, ceea ce decepţionează pe cei care cred în verticalitate şi onestitate. O astfel de neîmplinire şi nemulţumire am avut şi eu din partea liderilor opoziţiei USL, (PSD, PNL şi PC) care s-au lăsat umiliţi de maghiari şi s-au dus la al 10-lea Congres al UDMR, cerşind alianţa cu ei. Atunci, am trăit cel mai profund sentiment de jignire din partea românilor. Ei s-au dus la congresul lor să le ridice osanale, ca „factori de stabilitate în guvernare”, trecând cu vederea deprinderea lor de a trece, de fiecare dată, în barca celor care dau mai mult şi le asigură împlinirea celor mai abjecte proiecte antiromâneşti.
Majoritatea populaţiei îi percepe, alături de guvernanţii actuali, ca mari specialişti în genocidul poporului român, prin măsurile luate în asistenţa noastră medicală, (Cseke Attila), reducând numărul spitalelor, al staţiunilor balneare, compensaţiilor la medicamente; în educaţie, prin reducerea şcolilor şi prin excluderea predării geografiei şi istoriei în limba română; în cultură, ministrul Kelemen Hunor, ocupat cu campania pentru propria-i candidatură la preşedinţia UDMR, a uitat total sau nu l-a interesat deloc sărbătorirea lui Constantin Brâncuşi, cu ocazia împlinirii a 135 de ani de la naşterea lui. Pentru ministrul culturii, Brâncuşi era prea mare român şi prea mondial recunoscut, ca să aibă puterea morală şi culturală să pregătească aniversarea lui cu activităţi culturale pe măsură, la nivel naţional şi internaţional. Nu a antrenat nici pe „mult prea patrioţii salariaţi români”, prea bine plătiţi de noi toţi ai Institutului Cultural Român, condus de Roman Patapievici, la o expoziţie cu operele lui, unicat în stil şi inovaţie în arta secolului XX. Culturiştii institutului român au fost foarte dibaci, cu ceva timp în urmă, în a oferi americanilor, la New York, o expoziţie cu cele mai ruşinoase piese ale „culturii lor de dezaxaţi şi rătăciţi” în cultura unui popor mare creator, dar nu de piese cu zvastică şi alte mizerii. Tot maghiarii, prin Laszlo Borbely, ministrul mediului şi al pădurilor, sunt promotori ai vânzării site-ului Roşia Montana, patrimoniu naţional şi mondial, Companiei canadiene „Roşia Montana, Gold Corporation” (RMGC), în care sunt foarte interesaţi maghiarii, prin miliardarul George Soros, cu cele mai mari plasamente în aur, în investiţii şi Cecilia Szentesy, director tehnic al companiei Roşia Montană Gold Corporation, care oferă pe internet varianta în limba maghiară a site-ului.
Ceea ce se recunoaşte de înseşi cadrele didactice maghiare este faptul că Legea educaţiei a fost votată din constrângere politică. Fără îndoială, că numai din interesul cel mai abject, de a se menţine la guvernare o clică de politicieni români incompetenţi, lipsiţi de pregătire profesională, de cultură istorică şi politică, a putut accepta şi vota o asemenea lege, care a dus la absurda stare de lucruri menţionată mai sus privind „grija” pentru elevii români.
Lasă un răspuns