Una din temele cele mai dureroase ale României ultimilor 20 de ani a fost cea referitoare la problema ţigănească. Evident ţigănească, pentru că acel cuvânt inventat de George Soros n-are nicio susţinere în realitate. E de-ajuns să mergem prin pieţele bucureştene pentru a vedea cum se strigă aceşti oameni între ei şi ne convingem.
Cum spuneam, una din marile probleme ale României este chiar aceasta. De fapt, nu ştiu dacă ar trebui s-o numim a României decât dacă cei ce fac parte din etnia ţigănească vor să facă parte din această ţară.Deşi asupra adevărului acestei ultime afirmaţii există mari suspiciuni…
De 20 de ani, statul român caută soluţii, implementează programe, cere bani europeni. Totul pentru a reuşi integrarea ţiganilor în această ţară. Nu de puţine ori, statul român a fost certat de la Bruxelles şi alte cancelarii europene pentru că “nu are grijă cum trebuie” de ţigani. Despre “bunele intenţii” ale celor care ne certau ne-am convins însă când am văzut cum au reacţionat ei când s-au trezit cu puradeii pe cap…De altfel, însuşi Parlamentul European a găzduit numeroase dezbateri, iar Elena Băsescu a îmbrăcat un tricou care pe mine mă face să cred că a venit acolo să reprezinte ţiganii ca cetăţeni ai României, nu românii.
Totul pleacă însă din altă parte. Fiecare soluţie, fiecare propunere pleacă de la premisa ca ALTCINEVA – fie statul român, fie comunităţile locale, fie UE – să le asigure ţiganilor condiţii optime. Ultima pe listă care a susţinut această placă tocită este o anume autoare de la “Revista Cultura”, al cărui nume este irelevant.
Irelevant pentru că ea este ultima purtătoare a unei idei ce se repetă obsedant de 20 de ani, dar cu rezultate NULE. Doamna respectivă plânge cu lacrimi de crocodil pe urmele ţiganilor din oraşul Cluj Napoca, citând o persoană care discutase cu ei şi care se plângea că respectivii sunt mutaţi de colo-colo prin oraş. Întrebându-i pe ţigani de ce nu se plâng, aceştia au ridicat din umeri replicând senin: “Pentru ca nu avem reprezentant, nu ne putem organiza singuri, nu avem sustinere din exterior. Daca mergem noi de capul nostru în centrul Clujului, cine ne baga în seama?”.
Evident, concluzia autoarei este că CINEVA din exteriorul comunităţii ar trebui să-i ajute, să se implice, să facă, să dreagă. Din păcate, această mentalitate bolnavă este una care le face situaţia şi mai grea ţiganilor. Seamănă leit cu mentalitatea românească de la finalul războiului sau de la începutul anilor ’90, când toată lumea aştepta să vină Occidentul să ne salveze. În ambele cazuri, această aruncare iresponsabilă în braţele unei forţe din exterior s-a dovedit catastrofală: prima oară n-au intervenit, iar a doua oară au venit, au acaparat şi acum o ducem mai rău decât înainte.
Aşa şi cu ţiganii. Ei trebuie lăsaţi să se descurce singuri. Cine-i împiedică să se organizeze singuri? Cine-i împiedică să nu fure fondurile comunitare pe care le primesc organizaţiile care “apără” interesele lor?
Până la urmă este vorba de dorinţa lor de a se integra, civilizat aici. Şi deşi este clamată peste tot, această dorinţă nu se bazează pe nicio realitate: atât imediată, cât şi istorică. Se ştie despre ţigani că au fost nomazi. E unanim acceptat acest adevăr. Dar ce trăsături de caracter denotă unul care nu poate să stea niciodată, nicăieri?
De-a lungul istoriei, ţiganii au stat puţin în câte-un loc, au mâncat şi-au plecat. De ce? Doamna autoare ar putea să ne spună că le-a fost greu. Dar românilor nu le-a fost greu? Daco-romanii care au rămas aici, în bătaia barbarilor, după retragerea Aureliană, nu le-o fi fost greu? Nu le era mai uşor să meargă în Sudul Dunării, protejate de puternicele legiuni romane? Nu puteau primii proto-români să fugă din calea năvălirilor barbare?
Bineînţeles că puteau. Dar AU ALES să stea. AU ALES să lupte. Nu cumva ţiganii au ales să se comporte asemeni unei pălămide umane? Adică să stea într-un loc DOAR atât cât îşi satisfăceau uşor nevoia de mâncare şi de resurse, ca la greu să plece spre un alt loc unde le era mai simplu?
Marele teolog şi publicist român Gheorghe Racoveanu chiar explica acest fenomen ca unul al denaturalizării omeneşti. “Făpturile care ţin de această categorie se simt bine oriunde cerinţele lor trupeşti le sunt satisfăcute. Pentru aceasta sunt gata, oricând, să lepede: credinţă, onoare, omenie. Pe aceste vieţuitoare poporul român le-a numit ‘pălămidă ţigănească’ “.
Nu e normal ca această populaţie, care mereu a fugit la greu, să aibă mari dificultăţi în a se integra într-un neam care se caracterizează prin trăinicie, eternitate, Dumnezeire? Cum ar putea înţelege ţiganii sensurile sacrificiului personal al credinţei, când singurul lor scop a fost umplerea burţilor cât mai uşor?
Cu toate acestea, în ultimul timp am observat că politicienii români îi năşesc, muzica lor este difuzată pe toate posturile de televiziune şi că sunt prezentaţi mereu pozitiv de presă. Deci cine-i discriminează? Cine nu face eforturi pentru integrarea lor?…
Acesta nu este un comentariu rasist. Aceasta este o realitate. O realitate pe care mulţi dintre aşa-zişii apărători ai ţiganilor se fac că n-o văd. Aşa cum nu văd felul în care privesc ţiganii ţara care-i găzduieşte: între ei ne numesc “rumâni spurcaţi”, iar când sunt prinşi în Italia pe străzi urlă din toate puterile: “sunt cetăţean român! Am drepturi!”.
Atâta vreme cât apărătorii lor nu vor face altceva decât să le amplifice starea de neputinţă, încurajându-i să ceară mereu ajutor DIN AFARĂ, ţiganii nu au nicio şansă. E un adevăr social că oamenii învăţaţi ca alţii să le rezolve problemele nu vor reuşi niciodată să se descurce pe picioarele lor. Şi-atunci? De ce nu se aplică această axiomă ţiganilor? De ce domnilor demnitari români şi străini? Pe ei nu-i consideraţi oameni?
Lasă un răspuns