Arhiva zilnică: 30 iulie 2011

Sfatul Țării

Data: 20 ianuarie 2026 by Mihai Batog-Bujeniță

În somptuasa încăpere a Sfatului de Taină se aflau cei cinci dregători care aveau ca misiune sfântă a vieții lor treburile țării și protejarea poporului de toate cele rele ale lumii… Veșmintele lor bogate, colanele de aur ori alte distincții aflate la vedere subliniau importanța funcțiilor pe care le reprezentau în numele regelui. Erau așezați în jilțuri cu blazoane din fir, iar în fața lor, pe masa de lucru se aflau mai multe zapise ce trebuiau judecate, dar și o carafă de aur la fel cu pocalul din care puteau bea din când în când câte o gură din vinuruile vestite ale vechii Elade și pe o tipsie, tot din aur, se afla o pungă cu cincizeci de taleri imperiali, plata cuvenită pentru o zi de trudă în slujba regelui.

– Cinstite fețe, ridic acest prim pocal în onoarea și pentru sănătatea noului nostru rege, cel căruia Preabunul i-a încredințat înalta cinste de a conduce această minunată țară în următorii ani. Să ne trăiască întru mulți ani!

– Trăiască, trăiască, trăiască! Rostiră cu veli-glas, dar și plini de devotament înalții sfetnici.

După toast, cei cinci se așezară în jilțuri și așteptară cu tot respectul cuvântul Primului Sfetnic, cel aflat de multă vreme în această funcție și care slujise cu mare credință și pe tatăl, dar și pe bunicul actualului rege.

– Va trebui, boieri dumneavoastră, să ne punem de acord cu ce-i prezentăm mâine Măriei Sale despre treburile țării căci fiind el mai tânăr decât noi nu are de unde să cunoască toate dedesubturile politicești ale înaltei sale funcții, iară noi de asta stăm la picioarele tronului pentru a-l sluji cu cinste!

Să începem deci cu cele mai importante probleme, cele de ordin financiar! Cinstite Mare Vistiernic spune, rogu-te, cum ne aflăm cu vistieria!

– Măria Ta Prim-Sfetnice, așa cum bine știm cu toții, dacă am putea spune că vistieria este goală ar fi o mare bucurie, însă ea nu este goală, ci este datoare pe mai mulți ani și nici un fel de încasări nu pot achita datoriile! Abia dacă ne putem plăti dobânzile anuale, iar creditorii jidovi, turci sau frânci ne tot amenință că de acum înainte nu ne vor mai împrumuta fiindcă nu prea mai avem ce să oferim ca garanție. Nu mai avem nici ocnele de sare, nici minele de aur ori de argint și nici apele sau pădurile. Toate produc acum pentru creditori, deci ca să vorbim pe șleau, treburile în acest domeniu se află în mare suferință…

Marele Vistier, boierul Șulfan, părea sincer îndurerat…

– Dar poate că recoltele din acest an vor fi bune și vom putea da la export grâne sau animale că în anii trecuți cam așa ne-am scos din nevoi! Așadar, ia să vedem noi cum stăm cu agricultura cea care ne hrănește pe toți de la vlădică la opincă! Boier Lăcustă, spune-ne domnia ta ce și cum stau treburile aici ca să știm ce-i prezentăm regelui!

– Mărite, așa vrea eu să vă dau vești bune, dar precum știm și în acest sector sunt mari necazuri! Seceta din anii trecuți, dar și inundațiile din anul acesta, plus grindina și înghețul din luna martie au adus prăpăd în toată țara. Nu numai că nu vom putea exporta ceva, ci ne paște și foametea fiindcă nici țăranii, dar nici clăcașii, nu se mai omoară cu munca deoarece s-au obișnuit cu sărăcia zicând ei că degeaba mai muncesc deoarece birurile îi țin tot în nenorocire și o duc mai bine dacă nu mai muncesc și trăiesc din ce dă Domnul, adică din tot felul de pomeni și furtișaguri. Prin urmare nu ne putem baza pe agricultură că ar putea aduce vreun venit la vistieria țării!

– Mdaa, cam știam răspunsul și trebuie să avem în vedere că nici pe moșiile noastre unde vătafii stau cu piciorul pe grumazul clăcașilor lucrurile nu mai merg cum mergeau odată! Dar poate că din alte ramuri ale economiei vom putea scoate ceva câștiguri! Boier Aramă, cum merg traburile cu băieșii sau cu transporturile acolo unde vămile ne aduceau an de an frumoase câștiguri?

Boierul Aramă, om cu mari răspunderi în țară se ridică falnic din jilț și spuse clar și răspicat:

– Boieri dumneavoastră, așa cum s-a mai spus aici, ocnele au fost date ca garanții pentru împrumuturi, minele de aur de cupru sau de argint au fost închise de mult ca fiind nerentabile, așa că nici măcar mineri nu mai avem, iară transporturile sunt anevoioase din cauza drumurilor proaste, dar cum nici mărfuri nu prea mai sunt, majoritatea transportatorilor au cam luat calea pribegiei sau și-au vândut atelajele, deci și în acest sector, pe vremuri profitabil, acum bate vântul aspru al sărăciei.

Prin urmare, nu ne putem baza pe venituri din partea aceasta pentru că nici măcar negustorii străini nu prea mai vin cu mărfuri pe la noi deoarece nu scot profit, iar cei care vin își iau cu ei profiturile fără să declare ceva la fisc.

– Mdaa, mdaaa, ai dreptate boier Aramă, dar oare dacă am băga frica în ei cu niște puști pe care să le punem a ținti pe hoții de tot felul sau pe tâlharii care ne jefuiesc cu acte în regulă, ce ziceți, oare nu cumva vom mai îndrepta situația? Boier Sâneață tu știi cel mai bine cum stăm cu oastea țării și cam ce am putea face cu ea! Crezi că am ieși la liman dacă facem niscai descinderi cu ostașii tăi?

– Mărite, cred că este ceva foarte periculos să ne și gândim la așa ceva! Noi avem vreo trei pâlcuri de mercenari pe care-i plătim doar așaaa ca să se vadă din afară că sunt și pe aici oșteni, dar care la o adică o șterg de nu se văd că doar n-or să moară ei de dragul nostru! Mai avem gărzile regelui cele care sunt mai bine îmbrăcate și hrănite, dar ei nu sunt buni decât la paradă și desigur oștenii noștri cei pe care nu-i dăm la iveală fiind ei plătiți din banii proprii și care ne apără interesele moșiilor deci nici nu-i luăm la socoteală. Oastea țării, atât cât a mai rămas, este ca vai de mama ei, n-au nici de unele și o duc de azi pe mâine cu speranța că vor găsi un moment favorabil pentru a pleca la muncă în alte țări. Ei sunt conduși de niște leneși grași și hoțomani care fură tot ce le iese în fața ochilor, dar nu putem să avem vreo pretenție de luptă de la ei că nu au mai tras cu arcul încă din copilărie. Deci…

– Dar oștenii pe care i-am trimis să lupte în armatele imperiului? Nici ăia nu sunt buni?

– Mărite, e și mai rău! Ei știu să lupte, dar dacă i-am folosi așa cum gândim este foarte posibil să se întoarcă împotriva noastră, că de aia nici nu prea-i mai aducem înapoi din războa-iele pe care le poartă pe cine știe ce coclauri. Ca să nu mai spun de cei trecuți în rezervă și plătiți cu sume de mizerie că abia așteaptă să ne sară la gât! Nu, nu! E foarte periculos să-i stârnim pe oșteni! Și din păcate nu putem renunța nici la banii pe care-i plătim anual diferiților noștri colaboratori de peste hotare, cei care ne fac jocul și la care nu putem renunța acum când cu greu i-am adus la troaca noastră… E greu, greu, Mărite…

– Mdaa, văd și eu necazurile cu care ne confruntăm, dar cum deja s-a făcut ora prânzului să ne pregătim fiindcă suntem invitați de Înalt Prea Sfântul nostru Mitropolit la o masă simplă, mânăstirească, la o sihăstrie din apropiere. Om de mare ispravă! Nu uită să ne mulțumească pentru faptul că i-am dat de la vistierie un milion de taleri împărătești pentru unele cheltuieli de-ale lor. Cred că vom sta mai multe zile acolo și în tihna chliliilor vom avea timp să ne gândim ce propuneri vom face bunului noastru rege, pentru a cărui sănătate ne vom și ruga în tot acest timp. Trimiteți dară olăcarii să vă anunțați familiile că nu veți ajunge acasă în zilele următoare, căci vom avea tare mult de lucru…

– Dară, Mărite, oare fi-va bine să întârziem cu sfaturile noastre în fața regelui, fiindcă așa cum știi e tânăr și nici prea multă minte nu are, deci poate că…

– Boier Lăcustă, cred că te-au cam prostit muierile din mahalaua țigănească! Păi, cum să renunț eu la câteva zile de tihnă și cântări duhovnicești, că doar știi ce cor de măicuțe are prea bunul mitropolit, și să mă reped la picioarele tronului pentru a-l susține cu bunele mele sfaturi. Regele trebuie să înțeleagă în primul rând că noi suntem cei care ducem cu adevărat povara regatului pe umerii noștri și el trebuie să învețe să și aștepte! Hai, dă fuga la trăsură și lasă prostiile!

Peste cam o săptămână de la această memorabilă zi din viața poporului, Prim-Sfetnicul ceru o audiență de urgență la rege motivând-o cu gravitatea celor ce avea de spus referitor la soarta țării în viitorul apropiat. Regele îi primi pe cei cinci sfetnici în sala de protocol… Era așezat pe tron și îmbrăcat cu marea ținută regală, iar lângă el, în dreapta, se afla soția sa, o conspiratoare de meserie, de care se temea cel mai mult Marele Sfetnic, și în stânga cei doi copii așezați și ei pe tronuri mai mici, dar care purtau blazoanele familiei. Sfetincii intrară și se ploconiră în fața regelui prilej cu care Prim-Sfetnicul gândi:

– Bă, mucea ăsta prost și fudul vrea să mă impresioneze el pe mine cu fițele lui de neam prost? Ia să-i bag eu niște gheață în izmene de să mă țină minte! Prin urmare, făcu un pas în față se mai ploconi odată și rosti cu un glas care părea că aduce cu un clopot care bate în dungă:

– Preaiubite Stăpâne, noi, credincioșii tăi sfetnici am petrecut zile și nopți în post și rugăciune la Sihăstrie gândindu-ne în tot acest timp la grelele timpuri pe care le traversăm cu toții de la vlădică la opincă și ne-am tot sfătuit ce ar trebui să facem și cum să procedăm pentru a ieși cu bine din nenorocire…

– Scurt! Regele tăie cam brusc frumoasa cuvântare a Primului Sfetnic deoarece era sătul de lingușelile și prefăcătoriile lui, dar și pentru că se grăbea să ajungă la o partidă de echitație cu o tânără contesă care dorea să devină doamnă de onoare și chiar nu se făcea să nu dea curs invitației.

– Pe scurt e jale, Mărite Doamne! Economia țării e la pământ, vistieria e goală, suntem datori vânduți și nimeni nu mai vrea să ne dea împrumuturi decât cu dobânzi uriașe pe care și așa nu le putem plăti.

– Da, și?

O vână din capul sfetnicului zvâcni primejdios, dar acesta era un curtean cu experiență așa că trecu peste micul incident lăbărțând un surâs cu care puteai aduna muștele de pe întreg teritoriul țării.

– Sigur ne-am gândit că ar fi foarte bine dacă am mări birurile însă deja ele nu mai pot fi plătite, prin urmare…

– Să punem deci biruri pe marile moșii, dar și pe averile mânăstirești, căci așa cum știi acestea sunt scutite!

– Acesta a fost și primul nostru gând Mărite, dar am chibzuit mai profund și ne-am dat seama că nu se poate. Tocmai aceste mari moșii sunt cele care mai produc, iar dacă le tulbu-răm cu biruri ele vor fi vândute jidovilor și va fi vai și amar de noi, că nu vom mai avea ce pune pe masa copiilor, vom rămâne fără veșminte, încălțări sau lemne de foc! Totul va fi risipit în mai puțin de un an și tronul nu va rezista nici el mai mult…

– Atunci să punem biruri la vamă acolo unde intră și ies mărfuri, iar nouă nu ne aduc nici un fel de venit căci banii pleacă spre alte zări, îmbogățindu-i numai pe negustori.

– Bine spus Măria Ta, dar dacă negustorii nu mai aduc mărfuri nu vom mai avea nici vinuri pentru mesele înaltelor fețe ale țării, nici stofe sau mătăsuri pentru a ne răsfăța nevestele sau copii și nici măcar roade din sudul cele însorit cele cu care împodobim brazii de Crăciun, iar tristețea va fi mare mai ales în familiile cu putere din această țară…

– Dar atunci ce propui?

– Până la urmă tot pe popor trebuie să ne bazăm, așa că dacă scornim un nou bir, unul foarte modest în aparență de numai o carboavă pe cap de locuitor, putem spune că rezolvăm toate problemele și putem răsufla ușurați…

– Foarte bine! Porniți deci la treabă!

– Ar mai fi însă un aspect! Un nou bir poate duce la răzvrătiri, la tot felul de revolte, conacele să fie arse, moșiile jefuite, oamenii puși în ștrenaguri și tot felul de silnicii cum știm că se întâmplă mai mereu atunci când se ridică gloata…

– Mdaa, gândești cu mintea ta Sfetnice așa cum ai apucat din moși-strămoși! Iată cum vom face! Mâine trimiți olăcarii în toate cele patru zări și dai veste pe ascuns că se vor pune cinci noi biruri pe apă, aer, capete de albine, găini, capre sau câini. Apoi, peste cam o lună, eu dau un decret regal în care fac precizarea că nici vorbă de așa ceva este doar un singur bir pe cap de om care merge la întărirea oastei fiindcă păgânul se află la hotare și dorește să ne treacă prin foc și sabie, să ne fure agoniseala să ne ia copiii și că necinstească nevestele și mai ales fetele. Veți vedea că oamenii vor fi bucuroși de noul bir, crezând că au scăpat cu bine de celelalte, iar noi ne vom reface vistieria fără să fim nevoiți să trecem prin încercări cumplite așa cum ai pomenit. Treceți dară la treabă, mai rosti regele, apoi se ridică și plecă grăbit să nu întîrzie la lecția de echitație. În urma lui rămaseră sfetnicii care păreau cam plouați și îngândurați. Aveau și motive! Școlile Apusului, acelea unde învățase tânărul rege, se dovedeau mult superioare tradițiilor, prin urmare, Primul Sfetnic le spuse celor adunați în jurul său:

– Bunul și înțeleptul nostru Rege, ne-a luminat și iată putem spune că avem deja calea spre bunăstare și progres. Ne vom ruga dară pentru sănătatea lui căci plină de primejdii este viața unui monarh. Știm doară din experiență că și înaintașii lui au plecat spre veșnicie când se așteptau mai puțin. Deci noi vom veghea, așa cum am făcut-o de-a lungul anilor ca bunul nostru rege să ne mai poată conduce câte zile o mai avea…

Statuetele de teracotă ale Demetrei și Korei descoperite la Tomis…

Data: 20 ianuarie 2026 by Redacția

Comorile ascunse de zona litorală a Mării Negre nu încetează să ne surprindă. Astfel, în luna decembrie a anului 2023 a fost efectuată o cercetare arheologică preventivă pe strada Labirint din municipiul Constanța, unde a fost documentată o mică parte a necropolei de vest a anticului Tomis, cu această ocazie fiind cercetate un număr de 35 de morminte. În unul dintre aceste morminte, notat cu M15 și datat în secolul al II-lea d.Hr., alături de alte elemente ale inventarului funerar (castron, opaiț, vas miniatural de sticlă, vas globular de sticlă, pahar fragmentar din sticlă și șase mărgele), au fost descoperite și două statuete de teracotă, fiecare cu reprezentarea identică a două personaje feminine. Statuetele de teracotă descoperite la Tomis – cele două mici statuete cu câte două personaje feminine fiecare au fost realizate din lut și arse în cuptor, fiind probabil opera aceluiași olar și al aceluiași tipar. Din punct de vedere iconografic, ele poartă imaginea părții superioare a corpului unor personaje feminine (mama și fiică), așezate pe un tron cu spătar și mânere, unite din zona șoldurilor și până la umăr. Acestea sunt îmbrăcate cu o tunică decoltată și strânsă sub sâni, fiind decorate cu coliere în jurul gâtului și având o coafură cu cărare pe mijloc și coc la ceafă, împodobită cu diademe triunghiulare, înalte. Reprezentarea este una de bună calitate, detaliată, fiind vizibile șuvițele părului, buzele fine, nasul drept și ochii migdalați ai personajelor.

Literatura de specialitate a identificat acest tip de statuetă ca fiind drept reprezentarea Zeiței Demetra și a fiicei sale Kore – Persephone. Mitologia antică o identifică pe Demetra ca fiind zeița care patronează, în principal, agricultura, recoltele, grânele și fertilitatea solului, extinzându-și protecția asupra sănătății, căsătoriei și nașterii ușoare și fiind una dintre zeitățile care are putere și în lumea de dincolo. Ea este fiica titanului Cronos și a soției sale Rhea, soră cu Zeus, Hades, Poseidon, Hera și Hestia. Ca și restul fraților ei, a fost înghițită de tatăl său (Cronos – Timpul, ce are diferite „praguri”) la naștere și salvată de către fratele său Zeus (a deschis o nouă eră, un nou timp). Cu el, Demetra o va avea pe Kore – Persephone, ea însăși o zeiță a vegetației și fertilității. Fără regnul vegetal nu poate exista regnul animal și nici societatea omenească. El se află la baza biotopurilor planetare ce „împodobesc” Terra. Dualitatea acestei statuete simbolizează fertilitatea și posibilitatea de putea „merge” prin timp prin generațiile ce se vor naște și pot duce pe mai departe viața și evoluția sa (timpul și epocile sale). De aceea este importantă fertilitatea, dar și educația și tradiția câștigată în mii și mii de ani.

Cunoscute în epocă sunt „Figurinele Tanagra” un tip de figurine grecești din teracotă turnată în matriță au fost produse începând cu sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., numite după orașul beoțian Tanagra, unde multe au fost excavate și care a dat numele întregii clase. Cu toate acestea, au fost produse în mai multe orașe. Erau acoperite cu o pastă albă lichidă înainte de ardere și uneori erau pictate ulterior în nuanțe naturaliste cu acuarele, cum ar fi faimoasa „Dame en Bleu” („Doamna în albastru”) de la Luvru. Au fost exportate pe scară largă în lumea greacă antică. Astfel de figurine au fost realizate în multe alte situri mediteraneene, inclusiv Alexandria, Tarentum în Magna Graecia, Centuripe în Sicilia și Myrina în Mysia. Deși nu sunt portrete, figurinele Tanagra înfățișează femei reale – și câțiva bărbați și băieți – în costume elegante, dar de zi cu zi, cu accesorii familiare precum pălării, coroane sau evantaie. Unele piese de personaje ar fi putut reprezenta figuri de colecție din Noua Comedie a lui Menandru și a altor scriitori. Altele au continuat o tradiție anterioară a figurinelor din teracotă turnate, folosite ca imagini de cult sau obiecte votive.

De obicei, au o înălțime de aproximativ zece până la 20 de centimetri. Unele figurine Tanagra aveau un scop religios, dar majoritatea par să fi fost în întregime decorative, la fel ca echivalentele lor moderne din porțelan din secolul al XVIII-lea încoace. Având în vedere obiceiurile funerare grecești, acestea erau plasate ca obiecte funerare în mormintele proprietarilor lor, foarte probabil fără a avea sens că ar servi decedatului în viața de apoi, așa cum este comun în arta funerară a Egiptului sau Chinei antice. Nu par să fi fost special realizate pentru înmormântare. Coraplasterii, sau sculptorii modelelor care au furnizat matrițele, se bucurau să dezvăluie corpul sub faldurile unui himation aruncat în jurul umerilor ca o mantie și acoperind capul, peste un chiton, și mișcările unei astfel de draperii în acțiune. Statuetele de ceramică de „tip Tanagra” sunt vestite prin imagistica și calitatea lor. Dar și „Statuetele de teracotă descoperite la Tomis” pot fi vizitate la sediul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța spre decriptarea mesajului pe care îl poartă. (G.V.G.)

„Alpinistul”…

Data: 20 ianuarie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Dumnezeu nu a făcut minuni numai în Sfintele Evanghelii. El face minuni în fiecare clipă, cu fiecare om, cu fiecare viețuitoare și cu fiecare plantă. Orice creație a Sa este o adevărată minune. Fiecare faptă a noastră nu este întâmplătoare. Ocrotirea lui Dumnezeu se răsfrânge asupra fiecăruia în parte și asupra tuturor laolaltă. Depinde, însă, dacă avem ochi să vedem astfel de minuni și urechi să le auzim. Întâmplarea de mai jos poate fi un argument față de cele spuse. Începusem să merg „de-a goanga” în patru labe și învățasem să vorbesc, folosind un singur cuvânt: „Oaaa!” Într-o zi, mama era la oraș după cumpărături. Tăticu trebuia să meargă cu vitele la păscut. Aveam o vacă albă, pe Stela, zestrea mamei, și trei oi. A luat dimineața cojocul, deși era miez de vară. M-a luat și pe mine în brațe și a plecat cu vitele. A ajuns cu ele la Bucium și le-a lăsat să pască pe la Râpa Secului. A așezat cojocul jos, la umbra unui mărăcine și pe cojoc m-a așezat pe mine. Eram adormit, fiindcă soarele abia se ridicase de un stat de om. Nu trebuia să mă „tragă” pământul și nu trebuia să „mă soresc”. La un moment dat, au venit de undeva dinspre casa lui Dorobanțu câinii Păunii, o femeie din mahalaua Linia Cocoanei din Bârda. Se auzise de câinii acelei femei că atacau vitele răzlețe, că mâncaseră oi și capre pe Bucium, pe Bremăna. Oile noastre s-au speriat de câini și au luat-o la goană spre Ogașul Motrenilor. Tăticu era pus în grea cumpănă: să stea lângă mine, sau să mă lase acolo și să salveze oile. Văzându-mă că dorm dus, m-a lăsat și a fugit după oi. Două le-a găsit și le-a întors. Pe a treia n-a mai găsit-o atunci. S-a întors repede la locul unde mă lăsase, dar… nu  m-a mai găsit! Cojocul era gol. O socoteală simplă i-a fulgerat prin minte: ori m-a luat cineva, ori m-am rostogolit pe coastă. Râpa Secului avea vreo 30-40 metri și o pantă foarte abruptă. Coasta era acoperită cu iarbă, sadină și din loc în loc erau mărăcini și puieți de salcâmi. Firul apei de pe fundul ogașului era străjuit cam la un metru înălțime de un șir de dafini(salcâmi) și mărăcini.

Observând o batistuță la jumătatea pantei, tăticu a înțeles realitatea. Un fior l-a trecut prin tot trupul. O teamă cumplită i-a strâns inima în gheare. A pornit înnebunit pe coastă la vale. Nu mai conta unde calcă, nu mai conta că-l zgârâie mărăcinii, că se poate prăbuși. Striga disperat cât îl ținea gura: „Geluleee!” Era convins că murisem și că mă va găsi în ogaș. Când a ajuns la marginea ogașului, s-a uitat prin perdeaua de salcâmi și mărăcini. M-a văzut. Eram tot însângerat, zgârâiat și plin de țărână. Mă chinuiam să urc pe râpă în patru labe, „de-a goanga”. Mă ridicam până aproape de salcâmi și mă prăbușeam iar în ogaș, pe firul apei, căci nu știam să mă prind de rădăcini. „- Gelulee! Ești viu, tată?” I-am răspuns imediat: „Oaaa! Oaaa! Oaaa!” M-a luat în brațe, m-a pipăit cu înfrigurare și nu-i venea să creadă că nu am oasele frânte, capul spart. Văzând că m-am ales doar cu zgârâieturi și cu lovituri, acolo, pe firul apei, cu mine în brațe, tata a îngenuncheat și a spus „Tatăl nostru”, mulțumind lui Dumnezeu pentru ocrotire.

A ieșit cu greu pe coastă cu mine în brațe. A plecat apoi cu mine să căutăm oaia. Am găsit-o în Ogașul Motrenilor. I se prinseseră picioarele după niște rădăcini. Câinii o prinseseră și îi mâncaseră partea din spate a corpului. Oaia era o masă de carne însângerată, din care câinii se înfruptau voluptuos. Încă nu murise. Nu mai avea putere să zbiere, ci doar căsca gura din când în când, cerând parcă ajutor de la Dumnezeu sau de la oameni. Aripa morții adumbrise casa noastră pentru câteva momente și alesese între mine și biata oaie! Poate eu eram la rând, poate a fost una din cumpenele vieții mele. Dumnezeu știe!

Lumea ca o vitrină cu „jucării” până mai ieri inaccesibile: Venezuela, Groenlanda, Peru…

Data: 19 ianuarie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Se conturează o lume a zilei de mâine în care dreptul nativ al statelor să nu mai fie recunoscut „a priori”. Nici sub principiul cutumiar al dreptului de drept nativ al populațiilor, popoarelor și națiunilor ulterioare, dar nici al structurilor juridice instituțional-statale asupra pământurilor, teritoriilor, granițelor… O nouă lume („doar de dânșii voită”, se repetă parcă în vremuri rima nepăsării și a indolenței, nu-i așa?!) în care dreptul, deja aproape „de altădată”, imuabil, fundamental (chiar dacă nescris în „charta” drepturilor fundamentale – nu că ar mai conta astăzi, când organizațiile juridice structural clasice sunt considerate factual învechite) să nu mai fie recunoscut în forța lui juridică. Ba, dimpotrivă, să fie înlocuit, dar nu din cauza eventualei lui perimării (căci fundamentele statale nu se perimează, doar pot fi înlăturate juridic în vremea somnului de neveghe al națiunilor și al instituțiilor lor de reprezentare statală), ci a foamei (și nu doar de „noi pământuri”, precum invadatorii de altădată, ci „de lumi”) a acestor câțiva noi stăpânitori ai vremurilor (în care conjuncturile devin, din secundare de trecere, arce de impunere și prezență), printr-un drept al lor, „corporatist”. Al impunerii, al abuzului de poziție, al forței puterii. O distopie (dar una deloc a unei lumi strict imaginară, posibilă) în care, nu trecutul, nu jertfele, nu eroismul, nu virtuțiile, nu vetrele să mai fie garantul dreptului „de drept” („nativ”, considerat deja „de altădată”) asupra pământurilor, granițelor, marginilor, limes -urilor, nici măcar ca acel „drept” creat prin impunere, prin forță, prin cotropirile unor tropăitori peste națiunile-stat, ci doar acel drept (asupra lumii) dat de puterea de a cumpăra. De a cere, de a impune voința cumpărării și de a lua… Pământuri, ținuturi, teritorii, enclave, limes -uri, mărginiri, lumi…

Și nu, nu va fi doar Trump acel „elefant” arogant (prin forța puterii de a lua, de a dispune de tot ceea ce își dorește) din vitrina tot mai fragilă a lumii cu „jucării” până mai ieri inaccesibile (prin cutume), interzise (prin dreptul internațional, reguli și norme). El este doar unul dintre histrioni colonizatorilor lumii de mâine prin corporația banilor… A unei lumi în care cuceririle nu vor viza doar vechile teritorii, pământuri dorite în vremuri de unii și alții, ci și rutele maritime. Ca limes -uri ale unor noi teritorii ale făgăduinței alipite prin puterea banilor din peticele lumii de ieri… Și nici una dintre țările aflate în sferele (geo)strategice, ori fie și doar convergente acestora, ca noile teritorii ale făgăduinței de mâine, nu vor fi ferite… Drumurile de mătasă de altădată se transformă în drumuri ale unor cortine de pace, dar sub spectrul războiului pentru aceia ce nu vor accepta fără să crâcnească păcile impuse… Căci, însăși condiția esență a păcilor de lume va fi: cedarea, supunerea, acceptarea. Iar prin aceste cortine „de mătase” ale păcii, cusute cu gloanțele războiului oricând posibil, puterile cu tendințe imperiale vor redesena granițele de mâine. Și nu doar pe acelea ale unor ținuturi, teritorii enclave, state, ci și emisferele geostrageice vizate de puterile corporatiste.

Groenlanda este doar un exemplu de fragilitate dată de poziția din sfera geostrategică de mâine. Va urma, Peru… Tot din cauza poziției sale geostrategică, de data aceasta în conturarea noului drum de mătase, prin emisfera sudică, a Chinei. Iar riposta Statelor Unite față de „limesul” de insinuare a Chinei prin dezvoltarea strategică în pașii aproape nevăzuți din Peru va veni prin forțarea punerii unui picior, aparent comercial, lângă cel al Chinei. Pentru că după ce chinezii au investit masiv în dezvoltarea portuară, SUA vin și cumpără teritorii întregi pentru a recupera timpul și dar și distanțele acoperite deja de China. UE încearcă, la rându-i, un astfel de cap de pod. Dar neavând puterea de insinuare și imersie a Chinei ori Statelor Unite, acționează prin aceleași metode de clică bruxeleză ale unor investiții în numele Europei, creditate, mereu și mereu, prin cecurile cu sume dispuse de Bruxelles și puse în sarcina bugetară a propriilor state membre… Inclusiv prin recentul acord UE-Mercosur… Acțiuni ce sunt departe de a contrabalansa prezenta deja faptică a Chinei și imediat următoare a Statelor Unite la convergenta noilor „drumuri ale mătăsii”, în emisfera caldă (prin Peru, Venezuela), dar și arctică (Groenlanda și, curând, părți ale Canadei).

Globalizare, „Grossraum”, Stat Civilizațional…

Data: 19 ianuarie 2026 by Cristi Pantelimon

După al doilea război mondial, puterile anglo-saxone au încercat instituirea, prin intermediul ONU, a unei democrații și a unui guvern mondial. Campionii acestei viziuni erau nu americanii, probabil atașați încă de reflexele doctrinei Monroe și neacomodați, poate, deplin, cu terenul european, ci englezii, cei care tocmai se pregăteau să-și piardă imperiul cvasi-global pe care-l dețineau. „Conceptul tradițional al suveranității naționale va trebui aruncat la fier vechi”, spunea fostul ministru de externe al Marii Britanii în noiembrie 1945, în Parlamentul de la Londra. La rândul său, ministrul de stat britanic Noel Baker era de părere că „Națiunile Unite sau vor fi un adevărat guvern mondial, sau nu vor fi nimic”. Ideea care se opunea acestei viziuni globaliste fusese avansată din 1939 de către juristul german Carl Schmitt. Guvernului mondial și democrației „globaliste” el îi opunea viziunea unui drept al marilor puteri hegemonice de a-și apropria o zonă de influență, un spațiu amplu de manevră geostrategică (Grossraum), în care ingerințele celorlalte mari puteri să fie interzise (Völkerrechtliche Großraumordnung: mit Interventionsverbot für raumfremde Mächte). Modelul lui Carl Schmitt era chiar doctrina Monroe, care putea fi remodelată în cazul Germaniei sau Europei, evident, pentru a ține la respect puterile străine de spațiul european (SUA).

Interesant este că după încheierea războiului mondial, viziunea germanului Carl Schmitt a fost preluată de URSS. URSS cerea imperios ca statutul ONU, ce prevedea dreptul de veto al celor cinci mari puteri, să fie respectat, în dauna cerințelor britanice care accentuau ideea guvernului mondial. URSS mergea, așadar, pe o logică de tip Macrospațiu (Grossraum) și respingea globalismul democratic anglo-saxon. Pravda, organul de presă al PC al URSS scria: „S-a scris mult despre noul panaceu universal – mijlocul care trebuie să apere lumea de pericolul bombei atomice și al războiului în genere. Acest panaceu este un consiliu mondial ales de popoare, care urmează să funcționeze ca parlament sau ca guvern mondial și pentru a cărui realizare toate statele trebuie să renunțe la o parte din suveranitatea lor. Realismul nostru iremediabil ne spune încă că aici este vorba despre o propunere de schimbare a Chartei Națiunilor Unite, în sensul limitării suveranității membrilor principali ai acestei organizații a marilor puteri”. Stalin a impus doctrina suveranității marilor puteri, deci, indirect, principiul lui Carl Schmitt, la conferința de la San Francisco din vara lui 1945, unde s-au pus bazele organizației de securitate mondiale. După 1989, odată cu prăbușirea URSS, SUA a încercat să pună în practică ideea guvernului mondial, fără a o formaliza însă. „Sfârșitul istoriei” și triumful „democrației liberale” (contradicția dintre democrație și liberalism, subliniată amplu de același Carl Schmitt, deja nu mai era sesizată de nimeni în context), de care vorbea Fukuyama, ținea loc de ideologie a unipolarismului, deci a unei lumi cu comandă unică, să zicem anglo-saxonă, dar practic americană.

Această lume unipolară a trăit, însă, doar un deceniu. URSS a revenit în forma Federației Ruse și a început să lupte împotriva guvernului mondial… american. A urmat ascensiunea Chinei, mult mai viguroasă, care a pus și mai serioase probleme acestei unipolarități. Problema care se pune azi, când, iată, Statele Unite vor să se retragă pe noi aliniamente de tip Monroe, dar cu condiția ca în această retragere să ia cât mai mult din ceea ce a mai rămas din lumea unipolară (nu doar America de Sud, ci și Groenlanda, ba chiar Europa de Vest, căreia îi promite că o va scăpa de vasele chinezești și rusești care patrulează în Groenlanda!, precum și Orientul Mijlociu, sau măcar ca acesta din urmă să fie sub controlul său financiar), apare un nou actor care vehiculează ideea unei lumi unitare: China. China joacă un joc dublu (fără niciun sens peiorativ sau conspiraționist): pe de o parte, avansează, alături de Rusia, ideea tot de inspirație schmitt-iană a Statului civilizațional (Imperiu, Grossraum, macrospațiu etc.), pe de altă parte, în paralel, refuză ideea de tip Monroe a Emisferei Vestice exclusiv americane. Cine consultă documentele pe care chinezii își întemeiază colaborarea cu zona (azi disputată intens) latino-americano-caraibiană (LAC) nu poate să nu observe limbajul universalist al Chinei: toate inițiativele chinezești sunt de tip global: Global Development Initiative (GDI), Global Security Initiative (GSI), Global Civilization Initiative (GCI) și Global Governance Initiative (GGI).
Problema ce apare este acum: cum anume trebuie înțelese aceste inițiative „globale” chinezești? Sunt ele forme de „globalism” sau sunt forme „imperiale” sau statal-civilizaționale transplantate în diverse arii, cu respectarea specificului zonei, a tradițiilor locale și a suveranității locale?

Revenind, China poate schimba fața politică și geopolitică a lumii dacă va urma alt traseu decât cel urmat de „Statul”… englez. De fapt, englezii nu au construit un stat, ci o oligarhie care a comandat global și abstract-normativist. Este o filosofie tipic talasocratică, manifestată, iată, până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în mod aproape reflex și fără legătură cu puterea reală de atunci a acelei oligarhii, care deja pierduse influența pe care o avea. China va trebui mai degrabă să se orienteze către un Stat-Imperiu ancorat într-o tradiție sau acceptând o tradiție locală, decât spre o putere care să comande abstract asupra unor populații fără chip; cu toată retorica globală, China nu are și nu cred că va avea, genetic, puterea de a aplica rețeta guvernanței globaliste. De fapt, în ciuda retoricii, China refuză să se angajeze într-o aventură de tip global, ceea ce face criza actuală și mai dureroasă. SUA nu mai pot duce greutatea globalismului, China nu vrea să o preia. Vom avea indiscutabil zone de influență care se vor intersecta și falii geopolitice care se vor lovi!
Pentru că este „inaptă” cultural să devină globalistă, China este prezentă la fel de bine în Africa, în America Latină, în Europa, în Asia, e aliată cu Rusia și e curtată de Germania. Invers, e respinsă de puterile maritime tradiționale, ceea ce e un semn!

Din punct de vedere european, adevărata problemă rămâne statutul SUA în raport, pe de o parte, cu Emisfera Vestică, pe de altă parte, cu Europa Vestică. SUA aveau la 1823, în doctrina Monroe, un teritoriu de cucerit în America Latină. E discutabil dacă azi această arie geoculturală mai poate consimți la „nomosul pământului” de tip nord-american. Să nu uităm că între doctrina Monroe și momentul actual s-a interpus un război civil american care a consfințit victoria Nordului asupra Sudului. Altfel spus, modelul sau „nomosul pământului” de tip nord american s-a despărțit definitiv de cel sud-american. În aceste condiții, Emisfera Vestică reproduce de la Nord la Sud ceea ce Europa reproduce de la Vest la Est. Valorile individualiste și capitaliste la Nord și Vest, valorile comunitariste și tradiționaliste la Sud și Est, respectiv în cele două continente. SUA ar fi azi mai degrabă compatibilă cu Vestul Europei, iar China, Rusia și BRICS cu Estul Europei și Sudul american (nu degeaba se vorbește despre Sudul global!). Tensiunile geopolitice și culturale sunt, așadar, încrucișate pe cele două continente iar rezolvarea acestor tensiuni va necesita o lungă perioadă de confruntare și colaborare!

„Marș la Moscova” sau cum lovești în plex memoria colectivă a unui Neam…

Data: 19 ianuarie 2026 by Zoe Dantes

În seara de 15 ianuarie 2026, Piața Universității din București, un loc încărcat de memorie istorică, unde s-au scris cu sânge și lumină capitole esențiale ale luptei pentru democrație a devenit, din nou, teatru al unor forțe care se ciocnesc nu doar ideologic, ci mai ales sufletește. Un protest pașnic, organizat împotriva unei legi controversate, a fost traversat de un fascicul laser care a desenat pe fațada unui bloc cuvintele: „Marș la Moscova”. Gestul aparent simplu al un om pe o motocicletă, un proiector, câteva secunde de lumină a fost, de fapt, o Operațiune de o Violență Simbolică Profundă. Nu a fost vandalism fizic, ci vandalism al spiritului public. Nu a fost un act de curaj civic. A fost o operațiune de denigrare în masă. O lovitură precisă în plexul memoriei colective. Gestul nu a fost spontan, a fost o armă psihologică pură, menită să transforme o mulțime nemulțumită într-o turmă de trădători în ochii celor de acasă. Și a funcționat de minune pentru marea gloată. A transformat un spațiu comun, în care mii de oameni veniseră să-și exprime o nemulțumire legitimă, într-un ring de acuzații reciproce de trădare națională.

Ceea ce s-a proiectat pe acel bloc nu a fost doar o frază. A fost o acuzație de colaborare cu inamicul istoric, o trimitere directă la traumele secolului XX: raptul Basarabiei, Basarabia furată, crimele Armatei Roșii, deportările, umilința comunismului impus pe șenile. Mesajul a lovit exact în acea rană nevralgică a memoriei colective românești care a fost teama că, din nou, cineva va „vinde țara” din nou, Moscovei. Și tocmai de aceea a fost atât de eficient ca armă psihologică. Când proiectorul a aprins literele pe zid, nu a vorbit despre lege, despre taxe, despre corupție sau despre viitor. A spus un singur lucru: voi sunteți slugile Moscovei! A luat niște oameni simpli, care scandau pentru pâine mai ieftină și pentru un stat care să nu-i calce în picioare, și le-a lipit pe frunte eticheta de „agenți ai imperialismului rus”. Într-o secundă, durerea lor legitimă a devenit „trădare națională”. Dialogul? Mort. Argumentele? Inexistente. A rămas doar ura! Oarbă, isterică, isterizată. Dar eficiența aceasta are un preț teribil, și anume: ură strategică. Consecințele le vedem cu ochiul liber!

Ura nu mai este, de mult, o emoție spontană. Ea a devenit un instrument, de ani de zile. Când proiectezi „Marș la Moscova” peste capetele a mii de oameni care se simt deja umiliți de sărăcie, de nedreptate, de sentimentul că vocea lor nu mai contează, nu le oferi un argument. Le arunci o etichetă incandescentă: Trădători. Le spui că durerea lor nu este legitimă, că patriotismul lor este fals, că ei sunt, de fapt, extensia unui imperiu opresiv. În acel moment, dialogul moare. Rămâne doar stigmatizarea. Consecințele urii astfel semănate sunt previzibile și deja vizibile în societatea românească: Avem fractura ireparabilă între tabere.  Oamenii nu se mai văd ca semenii cu opinii diferite, ci ca dușmani existențiali. Unul devine imediat „trădător pro-rus”, celălalt devine imediat „vândut Bruxelles-ului” sau „soroșist”(berarii Scutului Roșu, pentru cunoscători). Astfel, nu mai există spațiu pentru nuanțe, pentru discuție despre interese naționale reale. Avem radicalizarea reciprocă. Când te simți etichetat drept trădător doar pentru că ai o altă viziune asupra suveranității, devii și mai extrem (dacă putem spune așa). Dacă ești numit „slugă a Moscovei” doar pentru că critici anumite politici externe sau interne, riști să îmbrățișezi tocmai acele poziții ca formă de autoapărare identitară. Avem epuizarea încrederii în spațiul public.

Piața Universității, odată simbol al solidarității anti-comuniste, devine loc de capcane simbolice, de provocări orchestrate. Oamenii ajung să se teamă să-și exprime opiniile în stradă, știind că pot fi transformați instantaneu în țintă a unei campanii de demonizare. Din nou întâlnim frica. Ca și instrument de propagandă! Avem deplasarea atenției de la cauze reale. Protestul era despre o lege percepută ca restrictivă față de libertatea de exprimare, despre nemulțumiri economice profunde, despre sentimentul că statul nu mai reprezintă cetățeanul obișnuit. Mesajul proiectat a deturnat complet dezbaterea: în loc să se discute despre textul legii, despre sărăcie, despre corupție, s-a vorbit doar despre cine e mai „patriot” și cine e „agent moscovit”. Mizeria cea mai adâncă nu a fost în gestul în sine, ci în faptul că a funcționat. Din nou! Pentru a câta oară?! Că o frază de trei cuvinte a reușit să transforme o mulțime de oameni obosiți, care strigau pentru demnitate, într-o gloată indignată care huiduie un om pe motocicletă. Că lumina laser a aprins, pentru câteva clipe, o ură mai veche decât toți cei prezenți acolo, ura moștenită, ura cultivată de generații de propagandă, ura care ne face să ne urâm între noi mai mult decât ne temem de adevărații noștri adversari geopolitici.

Adevărata tragedie nu este că cineva a proiectat un mesaj pe un bloc. Tragedia este că, în România anului 2026, acest mesaj încă are putere să ne dezbine atât de ușor. În loc să se discute despre abuzul de putere, s-a vorbit doar despre cine e mai „patriot” și cine merită să fie „scuipat”. Mizeria adevărată nu e proiectorul în sine, sau cine a fost instrumentul. Mizeria e că încă merge. Că suntem atât de fragili încât o simplă proiecție ne transformă pe unii în „hăituiți” și pe alții în „hăituitori”. Că suntem ca nație, încă atât de vulnerabili la acuzația de trădare națională încât o simplă frază ne poate face să ne întoarcem unii împotriva altora, în loc să ne întoarcem împreună împotriva problemelor care ne macină de treizeci și șase de ani. Până nu vom înțelege asta, vom rămâne o națiune de „sclavi ai urii fabricate”. Tot de unii dintre noi, plătiți tot de noi cu salarii grase. Până când vom învăța că patriotismul nu se măsoară prin cât de tare strigăm „Marș la Moscova” sau „Jos Bruxelles-ul”, ci prin capacitatea de a construi o societate în care dezacordul politic să nu echivaleze cu dușmănie existențială, vom rămâne prizonierii aceleiași mizerii sufletești. Iar blocurile din Piața Universității vor continua să fie ecrane pentru proiecții de ură. În loc să fie martore ale unor dezbateri demne de un popor care, odată, a știut să-și câștige libertatea fără să se urască între ei. În acest fel, Piața Universității va continua să fie bombardată cu lasere de divizare în loc sa fie locul unde odată, am știut să fim un popor demn.

Celor ce ați pus la cale această Mizerie: Să vă fie rușine! Nu trebuie să ne dați socoteală nouă! Veți fi obligați să o dați Celui de Sus, atunci când vă va veni vremea! Nu ca oameni simpli, ci exact ca ceea ce ați trăit: trădători de Neam. Și Țară! Niciodată Stat!

„Nu știu cum va fi al treilea război mondial, dar în al patrulea ne vom bate cu bâtele”…

Data: 19 ianuarie 2026 by Petru Jipa

Am avut impresia că lumea este condusă de oameni bine mobilați la cap, dar am auzit declarațiile unor lideri, șefi de partide în Europa, care spuneau că nu le e frică de al treilea război mondial și nici de un război nuclear. „Nu știu cum va fi al treilea război mondial, dar știu sigur că în al patrulea nu vom bate cu bâtele.” Aceste cuvinte, crud, tulburătoare, lipsite de ornament, aterizează ca o piatră în apă liniștită, trimițând valuri prin timp. Aceste cuvinte sunt atribuite lui Albert Einstein. Nu au fost rostite într-o sală de curs sau scrise într-un tratat științific, ci au apărut din disperarea liniștită a unei minți care deblocase inima atomului, doar pentru a privi omenirea cum se grăbește cu capul înainte spre propria incinerare. Afirmația lui Einstein nu este o profeție; este un diagnostic. Primele două războaie mondiale au remodelat continentele cu artilerie și ideologie; al treilea, se temea el, va fi purtat cu foc nuclear, atât de total, atât de ireversibil, încât civilizația însăși se va prăbuși în ruină pre-tehnologică. „Cu bețe” nu este ironie, este aritmetică. Când orașele zac în cenușă radioactivă, când rețelele electrice se destramă și bibliotecile se transformă în praf, cunoașterea se evaporă, instituțiile se dizolvă, iar supraviețuirea revine la cea mai primară gramatică: mușchi, lemn și voință.

Bâtele nu sunt simboluri ale simplității, sunt semnul sumbru de punctuație de la sfârșitul progresului. Ceea ce face ca această afirmație să dăinuie este simetria sa înfiorătoare: oglindește arcul progresului uman și fragilitatea sa. Am construit telescoape pentru a cartografia galaxiile, dar nu putem dezamorsa nicio dispută la graniță. Am codificat algoritmi pentru a prezice vremea, dar nu reușim să ne prognozăm propria nebunie colectivă. Einstein, arhitectul relativității, a înțeles că timpul se curbează, dar la fel se întâmplă și cu rațiunea, sub presiune, sub frică, sub seducția puterii absolute. Cuvintele sale personifică însăși istoria: nu o ascensiune constantă, ci o frânghie întinsă peste un abis, unde fiecare pas greșit riscă nu doar să cadă, ci să uite cum să stea în picioare. Și totuși, aici se află rebeliunea liniștită din avertismentul său: a numi abisul înseamnă a-i rezista. A vorbi despre „bâte” înseamnă a insista că „încă ținem stiloul”, că povestea nu s-a terminat. Fiecare tratat semnat, fiecare sală de clasă deschisă, fiecare om de știință care alege etica în locul oportunității, fiecare copil învățat să asculte înainte de a striga: acestea nu sunt acte mărunte. Sunt primele fire fragile dintr-o nouă țesătură socială, țesută nu cu oțel, ci cu empatie, educație și o claritate morală de neclintit. Așadar, să răsune cuvintele lui Einstein, nu ca o capitulare în fața dezastrului, ci ca o chemare. Nu „vom lupta cu bâte”, ci „nu trebuie să permitem niciodată să se ajungă la asta”. Căci cea mai puternică armă împotriva celui de-al patrulea război nu este un scut, nici un satelit, nici măcar un tratat, ci munca persistentă, răbdătoare și lipsită de farmec de a alege umanitatea, iar și iar, chiar și atunci când nimeni nu se uită.

Ce se întâmplă dacă un lider, stând în fața microfoanelor și a hărților, zâmbește slab și spune: „Nu mi-e frică de al Treilea Război Mondial, sau de războiul nuclear”? Cuvintele nu aterizează precum discursul; ele detonează silențioase, dar seismice zguduind fundamentele încrederii, responsabilității și demnității umane. O astfel de afirmație nu este curaj, este o abdicare înfiorătoare a gravității morale. A revendica imunitate față de frică înainte de anihilare nu este putere; este aroganța unei minți care a confundat puterea cu înțelepciunea, controlul cu consecințele. Datoria unui om de stat nu este să sfideze frica, ci să-i dizolve cauzele, să țeasă diplomația ca un fir prin țesătura sfâșiată a tensiunii, să asculte nu doar aliații, ci și tremurul nerostit al vocii unui copil din Kiev, Tokyo sau Teheran. Frica, în acest context, nu este slăbiciune, este busola antică care indică spre conservare, instinctul care a construit tratate, nu buncăre. Mai rău, expresia șterge mărturia usturătoare a istoriei. Hiroshima nu s-a încheiat cu o statistică, s-a încheiat cu o umbră gravată pe piatră, cu tăcere acolo unde odinioară trăia râsul. Cernobîl nu a încheiat într-o notă de subsol, persistă în scanările tiroidiene și în probele de sol decenii mai târziu.

A vorbi despre război nuclear fără să tresări înseamnă a vorbi despre foc fără a recunoaște cenușa, despre fulger fără a onora pământul pârjolit pe care îl lasă în urmă. Personifică apocalipsa ca o simplă opțiune politică, rece, calculabilă, controlabilă; când, în realitate, este haos purtând un costum și semnând documente. Și ce spune despre conducere atunci când frica este batjocorită în loc să fie ascultată? Că empatia a fost externalizată către algoritmi. Că previziunea a fost înlocuită de bravadă. Că legământul sacru dintre conducător și conduși: „Te voi proteja, chiar și de mine însumi” a fost revocat în liniște. Ies la iveală adevăruri paralele: cu cât un lider se laudă mai mult cu neînfricarea, cu atât trebuie să ne temem mai mult de judecata „lui”; cu cât respinge mai mult apocalipsa, cu atât mai urgent trebuie control la minte. Așadar, să nu confundăm îndrăzneala cu autoritatea și nici tăcerea cu consimțământul. Să ne amintim: civilizația nu este construită pe absența fricii, ci pe respectul pentru viață pe care îl inspiră frica, pe bună dreptate. Cei mai curajoși lideri nu sunt cei care privesc nemișcați în abis, ci cei care se întorc, fac un pas înapoi și construiesc un pod, astfel încât nimeni altcineva să nu fie nevoit să privească în jos. Să fie pace!

Jos pălăria! Maia Sandu vrea unirea, iar mocofanii de la București tac…

Data: 19 ianuarie 2026 by Viorel Patrichi

O chirăială întreagă s-a stârnit la Chișinău și mai ales la Moscova după ce Maia Sandu a afirmat că, dacă se va organiza un referendum pentru unificarea Republicii Moldova cu România, ea va vota pentru. Nu-i o noutate. Este pentru a patra oară când Maia Sandu face o asemenea afirmație. Sigur că propunerea este discutabilă, deși mi-a plăcut că a venit de la Maia Sandu. Ea ar fi o formulă fericită pentru președinția României și toți politicienii occidentali ar aplauda-o dacă ar a face unirea. Dar numai pe ea, nu pe altcineva! Este discutabilă propunerea pentru că reunificarea teritoriilor invadate de Stalin este un drept suveran al României și punct. Helmut Kohl nu s-a gândit să convoace un referendum pentru reunificarea Germaniei și foarte bine a făcut. Noi trebuie să-i cerem părerea lui Ivan Ivanîci din Bălți dacă noi, românii, avem dreptul să fim împreună? Deși, uneori, mă gândesc că mulți ruși sau ucraineni ar vota pentru unire, mai abitir decât mulți români de dincolo de Prut. Grav este însă că nimeni de la București nu a reacționat nicicum la acest moment, după cum observă și profesorul Dan Dungaciu. „Păi ce, să zică ăștia că noi s-tem cu AUR?!” Adică noi, alde Nicușor Daniel Dan rămânem cu Europa, nu ne intereseqază proiectul de țară al românilor, noi rămânem pro-europeni și basta! Iată ce scrie tovarășa Svetlana Gamova în ziarul „Nezavisimaia Gazeta”: „Disponibilitatea președintelui Republicii Moldova, Maia Sandu, de a vota pentru unificarea țării sale cu România, așa cum a fost exprimată jurnaliștilor britanici, a stârnit indignare atât pentru moldoveni, cât și pentru români. Partidele de opoziție din Republica Moldova au cerut demisia lui Sandu.

Majoritatea parlamentară, reprezentată de partidul pro-prezidențial PAS, a păstrat tăcerea, înțelegând că susținerea Maiei Sandu ar însemna renunțarea la suveranitatea Republicii Moldova. La București, parlamentarii au cerut președintelui român să discute despre organizarea unui referendum privind reunificarea cu Republica Moldova. Autonomiile găgăuză și transnistreană au reamintit dreptul la autodeterminare în cazul unei schimbări a statutului Republicii Moldova. Politicianul și deputatul român Alexandrin Moiseev s-a pronunțat în favoarea organizării unui referendum privind unificarea României cu Republica Moldova. El a scris despre acest lucru pe rețelele de socializare, numind declarația președintei Maia Sandu din podcastul britanic „The Rest is Politics” fără precedent, exprimându-și disponibilitatea de a susține unificarea cu România în cazul în care ar exista un referendum pe această temă. „Este prima dată când șefa Republicii Moldova a vorbit atât de clar despre această opțiune, în contextul în care a discutat și despre presiunile din partea Rusiei și dificultățile tot mai mari în menținerea democrației în regiune”, a remarcat Moiseev. El crede că această declarație „deschide o discuție fundamentală despre viitorul nostru comun”.„Istoria, cultura și valorile noastre ne leagă profund, iar contextul geopolitic actual, marcat de conflictul din Ucraina, demonstrează clar că suntem mai vulnerabili individual, decât ca țară unită”, a subliniat deputatul român. Alexandru Moiseev, născut în Republica Moldova, l-a îndemnat pe președintele român Nicușor Dan să „se consulte cu Parlamentul pentru a analiza fezabilitatea și legalitatea inițierii unui referendum național privind unificarea Republicii Moldova cu România, în conformitate cu prevederile constituționale privind referendumurile naționale”. Și alți membri ai parlamentului l-au susținut pe Moiseev. Trebuie menționat că România a ocupat teritoriul actualei Moldove din 1918 până în 1940. Anterior, Moldova (pe atunci partea de est a Principatului Moldovei) făcuse parte din Imperiul Rus din 1812, în baza Tratatului de la București. Unul dintre liderii Congresului Civic, Iurie Muntean, a reamintit textul jurământului pe care Maia Sandu îl depusese deja de două ori în temeiul articolului 10 din Constituție. Articolul 79 din Constituția Republicii Moldova: „Jur să-mi dedic toate puterile și abilitățile prosperității Republicii Moldova, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a Moldovei”. „Declarațiile președintei Maia Sandu în favoarea unificării Moldovei cu România nu sunt doar o poziție politică. Este pur și simplu cinism atunci când cel mai înalt oficial al statului se gândește la desființarea acesteia”, scrie Valentin Cimpoeș pe Telegram.

Fostul deputat Grigore Petrenco a evaluat remarcile președintei Maia Sandu despre referendumul pe tema „unirii” dintr-o altă perspectivă: „Totuși, ea a susținut că este imposibil să recunoască referendumul din Crimeea și anexarea acelei părți a unei țări la una vecină.” Și iată-o spunând că va vota într-un referendum pentru același lucru, adică anexarea Moldovei de pe malul drept la o țară vecină. „Pe scurt, separatism sau întoarcerea în patrie – depinde de tine”. Forțele de menținere a păcii ruse continuă să monitorizeze situația din fosta zonă de conflict de pe Nistru. Partidul Comunist (PCRM) a numit declarațiile președintei Sandu despre disponibilitatea sa de a vota pentru reunificarea Republicii Moldova cu România „un act de înaltă trădare și o încălcare gravă a jurământului prezidențial”. „Chiar și așa-numita bază ideologică este folosită pentru a justifica trădarea națională. Se presupune că o țară mică precum Moldova întâmpină dificultăți în a rezista unei «amenințări atât de teribile» precum Rusia. Și ca parte a României, așa cum Sandu ar vrea să ne facă să credem, cetățenii moldoveni vor fi, se presupune, protejați în mod fiabil. O astfel de situație este de neimaginat în orice altă țară din lume. Statele luptă pentru suveranitatea lor, o consolidează și insuflă cetățenilor lor un sentiment de mândrie față de propria țară.” „Și doar în Moldova cei care au ajuns la putere prin falsificare, fraudă și mituirea alegătorilor, fiind în același timp cetățeni ai altei țări, pledează pentru lichidarea Republicii Moldova”, cred comuniștii. Comuniștii consideră că, în această situație, „singura soluție justă și corectă ar fi înlăturarea Maiei Sandu de la președinție prin voința poporului moldovenesc, urmată de cercetarea penală pentru încălcarea Constituției”. Partidul Socialiștilor a evaluat declarația Maiei Sandu drept „un act deschis de trădare politică, îndreptat împotriva statalității moldovenești, a Constituției, a suveranității și neutralității țării”. Vlad Filat, liderul Partidului Liberal Democrat din Moldova, a sugerat: „Se pare că doamna președintă se îndreaptă din nou spre București – pentru mai multe promisiuni, granturi sau pur și simplu semne politicoase din cap. Scenariul este familiar: a venit, a cerut, a plecat”. Tiraspolul a remarcat, de asemenea, declarația Maiei Sandu. „Moldova este gata să renunțe la statalitatea sa de dragul aderării la Uniunea Europeană ca parte a României”, a remarcat Vadim Kravciuk, membru al Consiliului Suprem al Transnistriei. El a spus că, declarând o cale de acțiune împotriva „separatismului transnistrean” fictiv, Maia Sandu solicită deschis autolichidarea țării sale.

Ivan Burgudji, fondatorul mișcării publice „Gagauz Halki” („Poporul Găgăuz”), a reamintit, pentru NG, că legea privind statutul juridic special al autonomiei găgăuze prevede că Găgăuzia va avea dreptul la autodeterminare în cazul în care statutul Moldovei se schimbă. Prin urmare, prin susținerea unificării Moldovei cu România, Maia Sandu oferă Găgăuziei și Transnistriei motive să se pregătească pentru un divorț de Chișinău. Acest lucru este recunoscut și de politicienii din Republica Moldova. Anterior, în calitate de președinte al Republicii Moldova, Igor Dodon a declarat, pentru NG, că Transnistria ar trebui să aibă dreptul la autodeterminare în cazul în care Moldova își pierde statutul. Mai mult, Maia Sandu, deși permite unificarea Moldovei cu România, reafirmă necesitatea prezenței continue a forțelor rusești de menținere a păcii în Republica Moldova. De altfel, situația de pe Nistru ar putea escalada. Pentru Rusia, această abordare confirmă faptul că guvernul moldovean privește viitorul țării prin prisma deciziilor externe, mai degrabă decât prin echilibrul intereselor din regiune, ceea ce crește instabilitatea pe termen lung și controlabilitatea externă a situației, conchide presa moldovenească”. Prim-ministrul moldovean Alexandru Munteanu, urmând exemplul președintei Maia Sandu, a declarat și el că va vota pentru dizolvarea statului moldovenesc și unificarea acestuia cu România, dacă în țară s-ar organiza un referendum pe această temă. „Eu, cetățeanul Alexandru Munteanu, aș vota pentru unificarea cu România. Dar, în calitate de prim-ministru al Republicii Moldova, sunt obligat să îndeplinesc voința majorității cetățenilor țării noastre, care au votat deja de trei ori că obiectivul nostru strategic este integrarea în Uniunea Europeană. Voi face tot ce mi se cere pentru a atinge acest obiectiv”, a declarat prim-ministrul într-un interviu acordat ziarului moldovean Observatorul de Nord.

Maia Sandu a recunoscut că, deși nu există o majoritate în Republica Moldova care să susțină unificarea cu România, ea consideră că majoritatea cetățenilor susțin aderarea la UE și, prin urmare, consideră această cale „mai realistă”, precizează agenția TASS. „Există mai multe partide în Republica Moldova, care pledează pentru unificarea cu România. „Unioniștii” (așa cum sunt numiți susținătorii acestei idei în Moldova) organizează anual evenimente care comemorează evenimentele din 1918, când ROMÂNIA A INVADAT ceea ce este acum Moldova, iar Sfatul Țării cu sediul la Chișinău a votat pentru unificarea țării. În iunie 1940, după ce a primit un ultimatum, România a cedat acest teritoriu URSS. În prezent, teritoriile Basarabiei istorice fac parte din Moldova, iar regiunile Odesa și Cernăuți – din Ucraina. Dezbaterile continuă în Moldova cu privire la modul de interpretare a evenimentelor din acei ani: unii sugerează considerarea fostei URSS drept ocupant, în timp ce alții sugerează că România a fost invadatoare. Apelurile la unificare sunt cel mai adesea exprimate de politicienii din România, unde ideea se bucură de sprijinul majorității populației. Guvernul moldovean, unde, conform sondajelor, doar aproximativ o treime din locuitori susțin unificarea cu România, nu a răspuns apelurilor venite de la București și de la partidele unioniste din Republica Moldova”, subliniază TASS. Nu am să-i înșir pe toți neprietenii noștri de la răsărit aici, dar un lucru este evident: ar vota pentru unire și ucrainenii, și rușii din Respublika Molotov. Chiar și ei s-au săturat de binefacerile imperiului rus. De aceea, trebuie să ne pregătim atent…

„Pat funerar” elenistic descoperit la Callatis, Movila Dulcești (sec. IV-lea î.Hr. – sec. III-lea î.Hr.)

Data: 18 ianuarie 2026 by Redacția

La Muzeul Național de Istorie a României expoziția permanentă „Lapidarium” s-a îmbogățit cu un artefact unic în România. Este vorba despre „patul funerar” elenistic descoperit vara aceasta la Callatis, în cea mai mare movilă funerară antică păstrată pe țărmul de vest al Mării Negre – Movila Dulcești. Formată din 14 blocuri de calcar și marmură, această cutie de piatră funcționa ca un sarcofag în care au fost depuse osemintele defuncților. Fațada sa cu elemente sculptate, tencuite și pictate cu roșu imita forma unui pat de lemn grecesc. Astfel de paturi erau folosite de participanții la „symposia” – banchetele funerare la care se consuma vin. Piesa provine din același mormânt grecesc fastuos în care au mai fost descoperite și trei cununi din bronz aurit, bijuterii de aur și sticlă, precum și vase din aur și argint de la finalul secolului al IV-lea î.Hr. – începutul secolului al III-lea î.Hr.. Sarcofagele de piatră ale căror fațade imită aspectul unui pat / banchetă (kline) de lemn au fost tipice mormintelor de epocă elenistică din spațiul aflat în contact cu puterea politică macedoneană. În lumea antică, participarea la banchete se făcea din poziția semi-culcat.

În context funerar, referința la un „kline” implică credința că în viața de apoi defunctul se va desfăta în plăcerile unui banchet perpetuu. Puține muzee din lume au în patrimoniu o astfel de piesă, cu atât mai puțin una provenită din cercetări arheologice sistematice, cu context de descoperire cunoscut. De asemenea, rară este și situația în care supraviețuiește până la noi culoarea folosită pentru decor, deși multe pietre antice au fost la origine colorate. Acest obiect ne permite să ne amintim că arta antică a fost una colorată, dar și că în fața morții oamenii din trecut alegeau uneori să celebreze viața, în toată efemeritatea și strălucirea ei.

În cavoul din Movila Dulcești au fost descoperite, răvășite de hoții din antichitate ce au extras piese din inventarul funerar, părțile componente a două sarcofage ale căror fațade imitau în relief imaginea unui pat pentru banchet. În fiecare cameră se afla câte un astfel de sarcofag, în interiorul căruia era depus coșciugul de lemn cu defunctul. Pe lespezile ce formau bazele acestor sarcofage s-au descoperit imprimate fragmente de lemn, oase umane, pigmenți, posibil de la truse de fard, dar și mici piese de aur și bronz. Doar sarcofagul din prima cameră a fost decorat, cel în care au fost depuși, cel mai probabil, defuncții cei mai tineri. Acesta se află în prezent expus la Muzeul Național de Istorie a României, în expoziția permanentă „Lapidarium”. Extragerea blocurilor de piatră din subteran, documentarea și restaurarea lor s-a realizat și cu sprijinul colegilor de la „Metamorfozys” și „Luthonium”. Studiul acestui ansamblu este în curs. În ipoteza în care exista un interes turistic mai pregnant poate era bună o resturare „in situ” a mormântului, cu acoperirea acestuia (refacerea movilei) și crearea condițiilor de posibilă vizitare, așa cum este pe Valea Regilor Traci, sau la Mormântul lui Dromichete, în Bulgaria. Zona devenea astfel mai vizibilă și se crea și atractivitatea necesară pentru atragerea iubitorilor de istorie și a turiștilor. (G.V.G.)

Alain-René Lesage – părintele spiritual al lui Gil Blas, cel mai vestit picaro din literatura universală (I)

Data: 18 ianuarie 2026 by George Petrovai

Fără-ndoială că în lista cu cele 100 de cărţi esenţiale, listă întocmită de un adevărat cunoscător al literaturii universale, nu poate să nu fie inclusă Istoria lui Gil Blas de Santillana, sau mai pe scurt Gil Blas, faimosul roman picaresc al francezului Alain-René Lesage. Precis că asemenea încercări lăudabile de alcătuire a unui astfel de nucleu au mai avut loc în decursul timpului, nu doar intens promovata Bibliotecă Adevărul, destul de pretenţios subintitulată 100 de opere esenţiale. De ce spun că pretenţios subintitulată? Pentru că e discutabil din ce perspectivă sunt văzute şi analizate multe din cărţile incluse în această bibliotecă (poate dintr-o perspectivă mai degrabă comercială decât una de promovare a marii culturi universale), atâta timp cât ea cuprinde cărţi precum Gestapo, Dracula şi Papillon, cărţi poliţiste (Agatha Christie, Georges Simenon, Raymond Chandler, Rodica Ojog-Braşoveanu), alături de cărţi ştiinţifico-fantastice şi de aventuri (Winnetou, Shōgun), dar uită de cărţi cu adevărat esenţiale, precum Iliada, Odiseea, Don Quijote, Tom Jones, Gil Blas, Fraţii Karamazov, Mizerabilii, Familia Thibault, Forsyte Saga, Doctor Faustus, Doctor Jivago, Un veac de singurătate, ca să amintesc doar câteva dintre acele incontestabile capodopere, fără de care literatura universală ar fi cu mult mai săracă. Aceasta fiind carenţa majoră a sus-amintitei colecţii, fireşte că atât ea cât şi carenţele de rangul doi (lipsa unor minime informaţii despre autor şi operă, erori sâcâitoare de tipărire) sunt ţinute în umbră până la deplina lor ignorare de către forţa irezistibilă a doi factori de natură comercială: preţul cărţilor şi aspectul lor grafic…

Pentru a vedea care sunt însuşirile ce fac din romanul Gil Blas o carte de referinţă în literatura universală, ceea ce de îndată duce la o mai bună încadrare a temei de faţă, trebuie din capul locului să răspundem la două întrebări: 1) Ce este un picaro? Şi 2) Cine a fost Alain-René Lesage?

1) Picaro este omul fără meserie şi mereu în căutarea unei modalităţi lesnicioase de a-şi câştiga pâinea, poate tocmai de aceea mincinos cel mai adesea, simpatic uneori, dar tot timpul viclean şi ingenios, într-un cuvânt adevăratul model de pungaş şi pierde-vară. De altminteri, chiar acesta-i sensul pe care ducele de Lerma, prim-ministrul Spaniei, îl desprinde de îndată din istoria păţaniilor deloc onorabile ale lui Gil Blas, atunci când – la prima lor întâlnire – înaltul demnitar îi cere viitorului său secretar să-i povestească tot „şi cu sinceritate”. „Greu lucru îmi cerea!”, ni se destăinuie prea hârşâitul nostru erou, motiv pentru care pe loc el se hotărăşte să acopere adevărul, „acolo unde gol-goluţ, ar fi fost prea urât”. Dar cu toată străduinţa povestitorului de a-şi tăinui întâmplările din cale-afară de nedemne, ducele de Lerma nu se lasă păcălit, dovadă clară că nu avea de-a face cu un caz izolat, aşa că la urmă i-o tufleşte în faţă lui Gil Blas: „Domnule de Santillana, îmi spuse el zâmbind, când am isprăvit, după cum văd, ai fost puţintel picaro”.

Ei bine, acest picaro trece oceanul şi se avântă în lupta politică a Americii Latine, sau – cum îl vede Alejo Carpentier în Problematica romanului latino-american contemporan – „el se afirmă drept un uriaş într-un continent uriaş: devine preşedinte ales prin alegeri frauduloase, apoi generalul loviturilor militare de stat şi, în sfârşit, civil sau militar, devine dictator”. Acelaşi Carpentier avansează opinia că romanul picaresc se află la originea romanului modern!

Iar N.N. Condeescu semnatarul Prefeţei la ediţia din 1963 a romanului Gil Blas, este de părere că romanul picaresc – apărut în Spania la sfârşitul secolului al XVI-lea, începutul secolului al XVII-lea, „constituie reflectarea în literatură a modului de viaţă şi a mentalităţii acestor declasaţi”.

Cum se scriu aceste producţii literare, a căror trăsătură comună este realismul, cu evidente intenţii critice? „În toate romanele de acest soi”, ne informează în continuare N.N.Condeescu, „un picaro ajuns la bătrâneţe îşi povesteşte aventurile, zugrăvind totodată şi mediile sociale pe care le-a traversat, de la banda de tâlhari până la casa unui grande în care s-a aciuat la bătrâneţe. Povestind, el filozofează asupra întâmplărilor al căror erou a fost, atât pentru a trage învăţăminte morale, cât şi pentru a arunca vina decăderii lui asupra societăţii vremii, în care, sărac fiind, nu poţi trăi decât dacă linguşeşti şi înşeli pe puternicii zilei sau le slujeşti patimile cele mai josnice”.

Aceasta fiind „reţeta” romanului picaresc, iar Spania continuând să fie patria acestui tip de producţie literară, în pofida faptului că din a doua jumătate a secolului al XVII-lea s-au depus mari eforturi pentru împământenirea sa în Franţa, Lesage îşi plimbă eroul prin diverse localităţi şi-l introduce în diverse medii iberice, de la banda de hoţi în ghearele căreia cade îndată după plecarea din localitatea natală Oviedo şi până la opulenta şi atât de corupta curte a Spaniei (cadrul iberic era stric necesar pentru ca romanul să poată fi publicat!), realizând prin formidabila sa înzestrare artistică ultimul mare roman picaresc, altfel spus – aşa cum just punctează N.N.Condeescu – realizând „un roman francez după reţetele picareşti şi, totuşi, atât de clasic ca stil şi compoziţie şi atât de parizian prin moravurile puse pe socoteala Madridului”.

Romanul Gil Blas a fost elaborat între 1715-1735 şi, fireşte, s-a bucurat de aprecierea numeroşilor săi cititori, care vedeau în el ceea ce de fapt era – un strălucit roman picaresc, localizat în patria genului, fără ca vreunul dintre ei să-şi pună întrebarea în ce măsură era dependent de abundenta literatură picarescă provenită din Spania.

Dar iată că la câţiva ani după moartea lui Lesage (moartea a survenit în anul 1742), spaniolii – neconsolaţi că o atare capodoperă n-a fost scrisă în limba spaniolă de un conaţional de-al lor – scot securea războiului şi-l acuză pe autor de plagiat. La început, Lesage a fost învinuit că n-a făcut altceva decât să publice, după traducerea lui în franţuzeşte, un roman spaniol inedit, al cărui manuscris, trecut în Franţa peste Pirinei, ar fi ajuns într-o bună zi în mâinile sale. Dar din lipsă de dovezi documentare, spaniolii detractori au fost nevoiţi să renunţe la această acuzaţie. Un nou şi violent atac le-a fost sugerat spaniolilor de afirmaţia veninoasă a lui Voltaire din cartea sa Veacul lui Ludovic al XIV-lea (1751), afirmaţie generată de anumite resentimente voltairiene împotriva lui Lesage, cum că într-adevăr romanul Gil Blas a fost scris de Alain-René, atâta doar că o bună parte din el este un un plagiat după romanul Marcos de Obregón al lui Vicente Espinel.

Discuţiilor interminabile dintre spanioli şi francezi le-au pus punct criticii literari germani şi americani, cărora – prin compararea atentă a textelor – nu le-a fost greu să demonstreze că Lesage a creat o operă originală. Adică, a rămas stabilit că, într-adevăr, scriitorul francez şi-a însuşit câteva episoade din Marcos de Obregón, deci că se poate vorbi de împrumut de materie, dar nici vorbă de plagiat!

În anul 1872, în lucrarea de bătrâneţe intitulată Memorii biografice asupra romancierilor celebri, Walter Scott elimină orice dubiu – dacă mai persista vreunul! – în legătură cu originalitatea lui Lesage, afirmând cu autoritatea lui de mare romancier: „În Gil Blas, originalitatea lui Lesage este completă”!

2) Aşa cum deja am precizat, pentru o încadrare corectă a temei de faţă în spiritul epocii, trebuie oferit un răspuns succint dar documentat la întrebarea: Cine a fost Alain-René Lesage?

Era fiul unui notar-grefier, născut în anul 1668 la Sarzeau, pe coasta de sud a Bretaniei. De menţionat că în anul 1675 are loc un prim eveniment major, care-şi va pune amprenta pe viitorul scriitor: izbucneşte răscoala ţăranilor din Bretania condusă de notarul Le Balp, un coleg al lui Lesage-tatăl, răscoală înăbuşită în sânge de către ducele de Chaulnes, guvernatorul provinciei.

Anul 1682 aduce cu sine al doilea eveniment tragic şi major din viaţa tânărului Alain-René: moartea lui Claude Lesage, tatăl scriitorului, moarte urmată de totala sa jefuire de către creditori şi tutori. Se poate spune că nici un interes nu-l mai lega pe viitorul scriitor de Bretania natală. Ba dimpotrivă, cum fiii de notari intrau în rândul suspecţilor, deoarece răscoala fusese condusă de un notar, în anul 1690 (după isprăvirea studiilor la Colegiul din Vannes), Lesage ia drumul Parisului. Aici urmează Facultatea de drept, la terminarea căreia el chiar s-a intitulat avocat pentru câtva timp. Dar cum nici baroul nu-l atrăgea şi nici impricinaţii nu făceau coadă la uşa lui, ba mai mult, cum în anul 1694 Lesage se căsătoreşte şi în scurt timp devine tatăl a patru copii veniţi unul după altul, el se vede nevoit să caute un alt mijloc de trai, dacă nu mai bănos, măcar mai pe potriva înzestrării sale native. Astfel s-a apucat de scris. La acest lucru a contribuit atât căsătoria sa cu Marie-Elisabeth Hungard, a cărei mamă era spaniolă, cât mai ales întâlnirea şi strânsa prietenie cu abatele Jules de Lyonne, fiul unui diplomat cu misiuni în Spania.

Este de presupus că în apropirea abatelui, Lesage şi-a perfecţionat cunoştinţele de limba spaniolă şi că tot atunci a citit operele marilor scriitori iberici ce făceau parte din Secolul de aur. Apoi, traducerile sale din bogatul repertoriu al comediei spaniole (piese de Lope de Vega şi Francisco de Rojas), au dus la apariţia în anul 1700 a volumului intitulat Teatrul spaniol. Mai mult, câteva din piesele cuprinse în acest volum au fost jucate la Comedia Franceză.

Făcându-şi în felul acesta intrarea în cel mai faimos templu al artei dramatice din ţara sa, Lesage are bucuria şi onoarea de a-şi reprezenta tot aici prima sa comedie – Crispin, rival în dragoste al stăpânului său (comedie adaptată în anul 1707 după o piesă de Hurtado de Mendoza), pentru ca doi ani mai târziu tot Comedia Franceză să-i joace capodopera comică intitulată Turcaret. Întrucât piesa, un adevărat rechizitoriu la adresa financiarilor veroşi şi a întreţinutelor lor, a fost retrasă după câteva reprezentaţii de pe afişele Comediei, Lesage – profund scârbit de asemenea sforării – a scris în perioada 1712-1735 peste o sută de comedioare de intrigă (unele numai într-un act), pentru scenele din bâlciurile Saint-Germain şi Saint-Laurent, acestea – aşa cum ne asigură N.N.Condeescu – având tendinţa „să-şi permanentizeze baracele, fiindcă farsele şi vodevilurile jucate acolo, culegeau regulat aplauzele însufleţite ale unui numeros public popular”.

De subliniat că valeţii din comediile lui Lesage au cu toţii în ei ceva picaresc, căci nu numai că se dovedesc intriganţi şi descurcăreţi în situaţiile cele mai dificile, dar – buni observatori ai moravurilor, după ce au colindat diverse meleaguri şi au îmbrăţişat nenumărate meserii – îşi vădesc totodată vocaţia de aventurieri, principala însuşire care-l distinge pe picaro de omul obişnuit. Nici nu se putea altminteri atâta vreme cât scriitorul francez, sedus de literatura spaniolă, s-a vădit mult mai puţin atras de comedia de capa y spada decât de romanul picaresc, din care a adaptat în franţuzeşte pe Guzman de Alfarache al lui Mateo Alemán, carte publicată în anul 1732, iar doi ani mai târziu traduce şi adaptează în franţuzeşte pretinsele memorii ale lui Estebanillo Gozales, măscăriciul comandantului armatei spaniole din Flandra, contele Octavio Piccolomini. Dar – ne face atenţi N.N. Condeescu – „Chiar şi fără aceste adaptări, constând mai ales în uşurarea originalelor de unele lungimi plicticoase, Diavolul şchiop, Gil Blas, Aventurile lui Beauchêne şi Bacalaureatul din Salamanca (opera picarescă a scriitorului nostru, nota mea, G.P.) ar dovedi convingător cât de îndelungat şi de intim a fost contactul lui Lesage cu producţia picarescă, extrem de bogată dincolo de Pirinei”. Gil Blas, prin urmare, îşi dovedeşte firea de picaro încă din primul capitol al primei Cărţi („fiindcă”, ne spune el, „eu numai asta voiam, să plec şi să văd lumea”), adică de-atunci de când unchiul lui, canonicul din Oviedo, îl îndeamnă să se ducă la Salamanca. Iar cum firea nu poate fi văduvită de năravuri, fără riscul de-a o face să pară alceva decât ceea ce este, iată-l pe tânărul nostru erou de numai 17 ani pornit la drum spre Pennaflor, călare pe catârul „rablagit” al canonicului Gil Perez, nu înainte de-a şterpeli câţiva reali de la unchiul mic, gras şi „cu capul înfundat în umeri”, cu toate că în pungă îi sunau cei patruzeci de ducaţi dăruiţi de acesta, iar în urechi ar fi trebuit să-i mai sune poveţele („să nu iau ce-i al altuia”) şi binecuvântările părinţilor.

Dar de-abia ajunge Gil Blas la Pennaflor şi trage la un han mai arătos, că şi are parte de prima păţanie din seria inevitabilelor păţanii cu care soarta îl încearcă pe orişicare picaro. De fapt este mai mult o păţanie-avertisment de felul păcălelilor, dacă avem în vedere faptul că pe naivul şi fudulul Gil Blas toată tărăşenia nu l-a costat decât masa copioasă cu care l-a cinstit pe necunoscutul panegirist şi, mai ales, dacă avem în vedere sfatul şfichiuitor cu care acesta îl răsplăteşte după ospăţ: „Nu te lăsa amăgit şi nu mai crede pe nimeni atunci când are să spuie că eşti a opta minune a lumii”. N-are însă vreme să-şi mistuie amărăciunea provocată de această ofensă, că îndată el cade în ghearele bandei de hoţi condusă de căpitanul Ronaldo. Dacă nu dăm uitării faptul că banda se ascundea şi-şi dosea averile furate într-o hrubă subpământeană, ceea ce se cheamă reeditarea în variantă modernă a peşterii care-l adăpostea pe Ali Baba împreună cu cei 40 de fârtaţi ai lui, iată că Lesage – în pofida caracterului preponderent realist imprimant romanului – ne serveşte în acest loc un prim element romanţios. Şi nu este singurul, căci pe măsură ce acţiunea avansează, după ce Gil Blas – în tovărăşia donei Mencia de Mosquera – scapă din bârlogul hoţilor, îl vedem ajuns slujitorul de încredere a donei Aurora de Guzman, fata care nu ezită să-l urmărească pe Luis Pacheco până la Salamanca, ba chiar să îmbrace haine bărbăteşti atunci când împrejurările i-o cer, numai ca prin perseverenţa, îmbinată cu destoinicie şi şiretenie, să se facă iubită de el. Ceea ce se şi întâmplă în finalul acestei aventuri, care de îndată ne duce cu gândul fie la Decameronul lui Boccaccio, fie la exemplarele nuvele ale lui Cervantes.

Tot după modelul acestor doi iluştri înaintaşi, Lesage îşi pune personajele – rând pe rând introduse în scenă – să-şi istorisească vieţile (utilizarea cu succes a stilului direct şi indirect), şi astfel avem parte de poveşti de dragoste gen capa y spada, poveşti din care nu pot să lipsească duelurile purtate întru apărarea dragostei sau onoarei, fugile precipitate de la locul faptei şi finalurile fericite (întâlniri şi căsătorii ce tangentează cu miraculosul), precum întâmplările palpitante din vieţile lui Alfonso de Leyva şi Gaston de Cogollos. Din fericire pentru noi, ne spune acelaşi N.N.Condeescu, „la Lesage preocuparea de a reflecta veridic realitatea, chiar în transpunerea ei spaniolă, trage mai greu în cumpănă decât elementul romanţios”. Iar acest lucru nu face decât să accentueze caracterul picaresc al romanului Gil Blas, căci – după cum prea bine se ştie – realismul romanului picaresc vine în netă contradicţie cu conţinutul romanului cavaleresc şi pastoral. Cu toate că se păstrează perspectiva povestirii de către personajul principal ajuns la un liman, situaţie în care aluziile la ce va urma au darul să stârnească curiozitatea cititorului, totuşi, la fel ca în oricare roman picaresc, rămâne pe seama neprevăzutului legătura dintre momentele naraţiunii. Ceea ce înseamnă că ajunge o întâlnire, o ceartă sau o gafă pentru ca Gil Blas să-şi schimbe stăpânul şi să o pornească spre alt oraş, chiar atunci când stăpânii, aşa ca cei din familia Leyva, se dovedesc deosebit de amabili şi generoşi cu el, dăruindu-i o proprietate cu un mic castel. E drept, şi el le păstrează o credinţă statornică acestor nobli de mare caracter, iar atunci când vrea să arate ce este în stare să facă, obţine de la ducele de Lerma postul de guvernator al oraşului Valencia pentru fostul lui stăpân, ba chiar pe cel de vicerege al Aragonului de la contele de Olivares. Dar demonul picaresc îl împinge fără-ncetare de la spate, aşa că – până să ajungă la curtea Spaniei în graţiile a doi prim-miniştri (ducele de Lerma şi urmaşul acestuia, contele-duce de Olivares), Gil Blas schimbă mai mulţi stăpâni, printre care detestabilul filfizon don Matias de Silva, actriţa Arsenia şi arhiepiscopul de Granada.

Însă acest traseism social al lui Gil Blas se datorează în mai mică măsură caracterului său decât mediului în care-şi duce existenţa: un mediu corupt până în măduva oaselor, începând cu regele Filip al IV-lea, socrul lui Ludovic al XIV-lea, cel care risipeşte adevărate averi de dragul Catalinei şi a Lucreţiei, dar se dovedeşte total incapabil să comande o armată pentru a opri ofensiva franceză în Catalonia, şi terminând cu briganzi de teapa lui Ronaldo şi a acelui bizar don Rafaelo, cel care în finalul romanului (Cartea a douăsprezecea) este prins şi condamnat la arderea pe rug. Dimpotrivă, cu toate că nu este un revoltat, ci doar un conformist, deoarece se arată extrem de indulgent faţă de păcatele celor bogaţi şi puternici, ba chiar le dă şi el o mână de ajutor atunci când îi stă în putinţă (de pildă, ajută venalitatea ducelui de Lerma sau escapadele nocturne ale prinţului moştenitor), totuşi, Gil Blas nu-şi pierde cu totul simţul moral şi spiritul critic, dovadă că – scârbit de destrăbălarea la care era martor – el părăseşte casa Arseniei și, nu întâmplător, respinge sfatul valetului său Scipion de-a o seduce pe Antonia (o ia în căsătorie creştinească), elocventă dovadă că – după lunile de detenţie petrecute în turnul Segoviei – el nu se umflă în pene cu hrisovul de înnobilare, darul făcut de contele de Olivares, şi nu în ultimul rând, dovadă că are curajul să i-o spună aceluiaşi conte Olivares, doar cu puţin timp înainte de căderea acestuia în dizgraţia regelui: „Exemplul rău strică pe oameni”. De aceea, n-ar trebui să mire pe nimeni străduinţele lui Gil Blas de-a se adapta la mediu. Cu adevărat surprinzătoare în acele timpuri încărcate de corupţie şi imoralitate sunt trăsăturile lui de caracter pozitive, mai ales dacă se au în vedere eşecurile ce-i răsplătesc bunele intenţii: încearcă să-i deschidă ochii bătrânului Pacheco asupra prefăcătoriei Eufraziei, dar drept mulţumire este concediat, lucru pe care-l păţeşte nu peste mult timp şi cu arhiepiscopul de Granada, faţă de care se face vinovat printr-un exces de zel şi sinceritate.

Dacă luăm aminte la ironia surâzătoare, dar neiertătoare, îndreptată împotriva mediilor artistice (scriitori, actori) şi medicale, atunci trebuie să dăm crezare spuselor lui Lesage cum că el nu este un simplu povestitor, ci un pictor de moravuri. Desigur, Lesage n-avea cum să cunoască lumea teatrului spaniol din vremea lui Calderon şi Lope de Vega. Însă culisele teatrului francez aproape că n-aveau taine pentru el. Prin urmare, iată-i pe actorii parizieni, botezaţi cu nume spaniole şi instalaţi pe scenele din Madrid, Valencia şi Granada. Facem cunoştinţă cu actorul-picaro Melchior Zapata, la început flămând şi zdrenţăros, iar mai apoi foarte satisfăcut de schimbarea survenită în viaţa lui, graţie prietenilor generoşi ai nevestei sale; de asemenea o cunoaştem pe destrăbălata Arsenia, pe aventuriera Laura şi pe tânăra Lucreţia, fiica Laurei. Lumea boemă, pe care Lesage la fel o cunoştea foarte bine de prin cafenelele şi saloanele Parisului, este întruchipată în roman de Fabricio Nuñez, adept al gongorismului. Dar înverşunarea lui Lesage se îndreaptă mai ales împotriva medicilor, în mod cert din cauza surzeniei precoce cu care s-a ales de pe urma unor tratamente absurde. În roman, figura cea mai reprezentativă a tagmei doftoriceşti este neuitatul Sangrado, spaima Valladolidului şi – indiferent de tipul bolii şi de starea bolnavului – adeptul hazosului panaceu: „Scoate-i sînge şi dă-i să bea cât mai multă apă caldă”. Gil Blas i-a fost la început valet, apoi discipol, şi în această din urmă calitate, l-a ajutat pe sinistrul medic ca, în timpul unei epidemii în Valladolid, să înjumătăţească populaţia oraşului. Romanul este de-a dreptul irezistibil prin limbajul simplu şi direct întrebuinţat cu deosebită savoare de către autor, prin veridicitatea personajelor desenate doar prin câteva tuşe viguroase (multe dintre ele luate din realitate), prin apetitul şi priceperea de-a descrie ba costume, ba interioare din epocă, şi – nu în ultimul rând – prin maximele (unele împrumutate din Montesquieu) cu care autorul îşi condimentează afirmaţiile cu caracter critic şi moralizator, dar îşi arată slăbiciunea îndeosebi în absenţa totală a tablourilor naturale şi a celor din oraşele prin care-şi plimbă eroul, dovadă grăitoare că Lesage nu era familiarizat nici cu relieful şi nici cu specificul aşezărilor spaniole din acele timpuri.