Mihai Eminescu – formatorul limbii ce-o vorbim!

Dintotdeauna cronicarii vechi ai României au avut în vedere concepţia şi pronunţia corectă a ,,graiului’’ românesc. Au urmat apoi cercetătorii, poeţii, prozatorii, oamenii de ştiinţă etc., erau hotărâţi să folosească limba română corect, în scrierile lor, pentru că un diriguitor specializat în acest sens nu a existat la acea vreme îndepărtată.

 Poetul Mihai Eminescu nu este o fiinţă descinsă de pe o altă planetă, într-un timp metafizic, el a fost un produs excepţional pentru naţia sa, un exponent al poporului şi al veacului său. Rusul N.A. Dobroliubov arată că ,,importanţa marilor figuri istorice poate fi comparată cu importanţa ploii care împrospătează binefăcător pământul, dar care, de fapt, este norul ridicat de pe pământul însuşi.’’ Aşişderea se petrece şi cu M.E.

Ca să ne putem da seama despre munca pe care a întreprins-o cel mai mare poet al naţiunii noastre, Mihai  Eminescu, în scurta sa viaţă, privind limba română pe care a vorbit-o şi a scris-o, trebuie mai întâi să aflăm prin ce se deosebeşte  poezia de proză.

Având în context poezia, putem arăta că arta, în general, este de ordin ideologic, întrucât ,,reprezintă o interpretare şi o oglindire a realităţii.’’ Este însă, o deosebire între ,,transcripţia  ştiinţifică şi aceea poetică.’’ Deci, atât ştiinţa cât şi poezia au ca obiect ,,generalul’’. Ştiinţa exprimă generalul printr-un concept, în timp ce poezia îl reprezintă prin imagini. Una foloseşte abstracţiile, cealaltă concretul… Imaginea tipică însă, nu este şi o abstracţie pură, iar generalul există numai în particular, prin particular, completează Lenin această logică. Imaginea dezvăluie esenţialul, adică formulează generalul sub forma particularului. Formulând o exprimare mai simplă, ,,ideologul ştiinţific uzează de noţiuni, în vreme ce poetul întrebuinţează metafore. Nişte abstracţii intrate în limba vorbită de poetul M. Eminescu le găsim în ,,Epigonii’’. Poetul foloseşte expresiile ,,stânci cărunte, umeri de deal’’ etc. care în fapt devin ,,stânci cenuşii’’, iar partea superioară ,,culmea dealului’’. Până la urmă aceste expresii sunt nişte metafore, produse ale fanteziei, ca efect al unui proces de ,,analogie animată’’.

Mihai Eminescu a transformat abstracţia  în fantezie, astfel:

,,Mureşean scutură lanţul cu-a lui voce ruginită.

             Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită.’

 

Aceste expresii ca metafore s-au şters demult, iar conceptul pur a rămas: ,,a se elibera’’. Ochiul poetului român însă, vede pe Mureşean zguduindu-şi lanţurile răsucite în jurul trupului său, iar vocea nu îi mai este ,,răguşită’’ ci <<ruginită>>. Deci coardele vocale fiind de fier au ruginit şi ele, iar strigătul nu-şi mai atinge ţinta.

Pentru a produce impresia plastică, poetul nu numai că aşează cuvintele folosite într-o poziţie favorabilă, pentru a li se vedea conturul, el foloseşte metafore noi. Astfel din oda lui C. Sion reţinem:

,,Mult e dulce şi frumoasă

            Limba ce vorbim.’’

 

Da, aşa este, Limba este dulce, dar nu indică substanţa dulce. Eminescu însă o reface cum place oricui să zică, astfel:

,,Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere.

            Cichindel gură de aur, Mumulean glas de durere’’, etc.

Din acest exemplu cu siguranţă ne putem da seama cum s-a făurit limba poetică românească. Nu neagă nimeni plăcerea de-a vorbi limba românească, cum că aceasta e ,,dulce’’ însă poetul  Mihai Eminescu întăreşte imaginea limbii cu dulceaţa mierii astfel:  dulce  ,,ca un fagure de miere’’. Dacă ar fi spus ,,dulce ca mierea’’, nu ar fi avut un mai mare răsunet, din ,,metaforismul’’ uzual. Spunând însă ,,fagure’’ a preamărit ideea de depozit al dulcelui. Adică Limba e un depozit dulce, un produs obiectiv, rezultat din munca colectivă a poeţilor, care a lăsat fiecare câte o picătură de miere, aidoma albinei harnică din stup.

Eminescu, ca toţi poeţii mari, ,,e un mare inventator de limbă în măsura în care pune în valoare graiul obiectiv al poporului’’ din care descinde. Eminescu mergea până la crearea poeziei populare, din care colecţiona, scriind o strofă, două, el fiind izbit de imaginea frunzei care pică şi a frunzei care pribegeşte, astfel:

,,Alei neică, alei dragă!

            Cine vrea să ne-nţeleagă

            Vază frunza cea pribeagă

            Depărtarea toată strică,

            De ne-alegem cu nimică,

            Viaţa trece, frunza pică’’.

 

Mai târziu, poezia este corectată puţin de Eminescu, dar ideea rămâne aceeaşi, el îndreptând-o către Veronica M. astfel:

,,Alei Veronică dragă

            Uite frunza cea pribeagă,

            E ca viaţa noastr-ntreagă,

            Alei, dulce Veronică,

            Viaţa trece, frunza pică’’.

 

Eminescu ezită să folosească pastişa,* iar dacă o foloseşte o face cu mare prudenţă. În materie de conjuncţie întâlnim, spre exemplu, pe au.

 

,,Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?

            Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?’’.

Marele nostru poet, M. Eminescu, nu a căutat niciodată rima completă şi valoroasă în sine, ci dimpotrivă, o asonanţă,** care să îngăduie continuarea ideii fără întrerupere. El nu sacrifică niciodată fondul. Poetul nu vorbeşte altă limbă decât contemporanii săi. Lexicul   uzează de un grai mai simplu, aproape folcloric. Pentru că El este un exponent al poporului său. Limba poporului nu este academică, dar face anumite ,,schimbări ce sunt în sprijinul dezvoltării istorice’’. El a intuit forme în curs de afirmaţie.

Eminescu avea o mare invenţie verbală, ca şi Budai-Deleanu. Formele limbii româneşti sunt în popor sau sunt astfel turnate încât au intrat abia acum în folclor, fiindu-ne cu neputinţă a demonstra inexistenţa lor, ele fac parte din neologismele zonelor din Ţară. Poetul cu aspect popular, precum Călin-Nebunul foloseşte expresii ca: ,,Prirostriile ce devin pirostre’’.

            ,,El ajunge. Într-o groapă mare arde-un foc avan

            Pe-o pereche de pirostre clocoteşte un cazan’’.

Societatea anilor 1840 este văzută de Eminescu detestabil. Eroii săi sunt zugrăviţi ca nişte păpuşi: ,,bătute cu pietre preţioase, însă tocmai spre a defini prin contrast nulitatea lor sufletească, el spune astfel:

,,Juni în splendide uniforme guleraţi cu aur blond

            Sau în haine negre, veste ca şi neaua argintoasă

            Cu mănuşi ca mărgărite, cu botoane radioase’’.

 

Mihai Eminescu vede generalul concret, dar şi animist.***

,,De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?

            De ce ritmul nu m-abate cu ispita de la trebi?

            De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,

            Iambii, suitori, trohei, săltăreţele dactile?’’

 

            Prin exagerarea realităţii, poetul uneori a caricaturizat scopul, tocmai pentru a da substanţă, lucru pe care-l face cu liberalii timpului în Scrisoarea III, scoţând în evidenţă superficialitatea ideologiei, interesele lor meschine, a inventat figuri teratologice prin care omul capătă din nou păr pe obraz ca animalele, spunând:

 

,,Vezi acolo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget’’.

O exagerare a realităţii o găsim şi în ,,Epigonii’’, unde M.E. spune:

 

            ,,Iar noi? Noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,

            Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte’’.

 

Lasă să se înţeleagă că ,,un om în limbajul comun e mic la stat, pentru că el are zilele numărate, mai scurte decât cele terestre, faţă de care ,,consumpţia de patimi e disproporţionată’’.

În poeziile lui Eminescu întâlnim şi altele create cu un limbaj ce corespunde ,,heratismului**** bucolic***** astfel:

,,Mai aproape, mai aproape

            Noi ne-am strînge piept la piept…’’

Romanţelor Mihai Eminescu, aplică o altă metodă în creaţie de simplificare, unde tonul e mai grav, chiar dacă alunecă în idealism.

,,A noastre inimi îşi jurau

            Credinţă pe toţi vecii

            Cînd pe cărări se scuturau

            De floare liliecii’’.

 

 Construcţia limbii române de către Eminescu este strâns legată de volubilitatea lui fantastică. În ultimele versuri oamenii îşi jură credinţă pe toată viaţa, care rar atinge un veac. Aici, îndrăgostiţii poetului, unde înfloresc numai liliecii, ,,îşi jură iubire pe toţii vecii’’, mai bine spus pe toată durata universului! Tocmai de aceea poetul intră în idealism. Dar totuşi versurile sunt realiste. Metoda aplicată de Eminescu e pur metaforică,  deoarece ,,transcrie ideea de fidelitate’’. În loc de ,,veacuri’’, îşi face apariţia forma ,,veci’’, smulsă din liturgicul ,,în vecii vecilor’’.

Mihai Eminescu devenise volubil. ,,Volubilitatea lui fantastică’’, e de nedescris. Vorbea cursiv şi repede, cu un debit bogat în vocabular. Vorbea fluent, mobil, prompt şi, uneori, spontan. Mihai Eminescu a fost un mare visător. Viziunea sa este văzută în toate poeziile şi creaţiile sale.

Legat de visare, Lenin spunea: ,,Trebuie să visăm’’! Dar după ce s-a recules, s-a dezmetecit, şi-a luat un termen ,,antitetic’’, a meditat mai mult la realitate, adăugând: ,,Am scris aceste cuvinte şi m-am speriat’’. După care, ajutat de  Pisarev, şi-a dat seama că a visa prin creaţie nu este nici o pagubă, dacă cel ce visează crede cu adevărat în visul său şi dacă adânceşte viaţa cu atenţie şi ,,lucrează conştiincios la realizarea fanteziei sale’’, poate s-o facă.

Oare, cum poţi să pătrunzi în universul imaginar al marelui poet M. Eminescu şi a altor poeţi, care nu au fost încercaţi de critica literară şi ce instrumente noi să foloseşti pentru a ajunge la capătul drumului, acestea sunt chestiuni elementare de care trebuie să ţină cont orice nou comentator care se ,,hazardează în hăţişurile dense ale unei sintaxe  poetice nemaiîncercate în literatura română’’. Neavând instrumentele necesare, ai şansa de a ieşi învins din hazard. Şi cum proza este formată mai mult din cuvinte, nu putem vorbi despre cuvinte fără ajutorul cuvintelor. Dar scrierea este un mijloc care ne permite să stăm de vorbă chiar şi cu cei ce sunt absenţi, ne spune Augustin în Doctrina Creştină. Cuvintele – ne sugerează rusul Todorov – sunt ,,singurele susceptibile de o utilizare metasemiotică’’, adică, fenomen care nu se poate explica ştiinţific încă. Discursul în sens retoric îşi are justificare în utilizarea unui cuvânt eficace, care permite acţiunea asupra cuiva, pe care ,,ştiinţa retoricii o exploatează dându-i forţa maximă’’, ne aminteşte scriitorul şi poetul Marin Mincu.

Arăt că atât scriitorii de poeme în proză, povestiri de epocă,  suferă transpuneri în obiceiurile, sufletele, caracterele propriilor personaje, astfel că nu ar putea şi nu ar avea cum să scrie, să creeze opere de valoare. Vorbind la singular, prozatorul suferă transpuneri în gândul oricărei fiinţe vorbitoare de orice limbă. Că e om sărac, om bogat, ţăran pe ogoarele patriei, om ce are asupra sa un obiect cu care ucide, un criminal, un rău-intenţionat, un hoţ, un fugar, un om certat cu legea, un haiduc de codru, un conducător de ţară, soldat, general de armată el şi-l manipulează în aşa fel încât să poată realiza ceea ce şi-a propus. Prozatorul, de multe ori este în pielea unui animal sălbatic, animal domestic, o pasăre, o reptilă, o fiară cu care trebuie să lupte şi fie trebuie să învingă, fie trebuie să sfârşească, el trebuie să-şi ducă la bun sfârşit opera, altfel nu ar fi posibil crearea operei literare. Aici, trebuie să folosească toate instrumentele pe care dicţionarele limbii române i le-a pus la dispoziţie. Cum poetul îşi are universul său şi visează, folosind metafore în ceea ce vede ori îşi închipuie, la fel şi prozatorul. Nimic nu se poate crea fără transpunere, astfel să dăinuiască în timp.