Nichita

Umbla printre noi, fulger blond  făcut să reziste apăsărilor indiferent de unde s-ar ivi.
Îl vedeam adesea printre foștii colegi de facultate cu care schimba sistematic păreri. Îi sesizasem profilul neașteptat de nordic, totul părea gândit să-ți rămânăa pe retină -sprâncenele, părul, zâmbetul construit adolescentin și din belșug.

Abia ieșise în lume. Două reviste literare îi strigau cu sfială dar convingător numele -Gazeta literară și Tribuna. Dar în 1960, „Sensul iubirii” (colecția  Luceafărul pornea la drum) îl scosese în față, alături de Cezar Baltag („Comuna de aur”) și Ilie Constantin (“„Vântul cutreiera apele”).

Vreme de două decenii și mai bine, numele lui Nichita domina paginile gazetelor iar editurile făceau loc culegerilor de versuri proaspăt puse pe portative tulburătoare. Antologii făcute de autor punctează convingător o creație răsfățată de critică, până la un moment dat, luată în derâdere ori măcar nebăgată în seamă de la un timp încoace.

Mi-l amintesc într-o duminică spre prânz, venind dinspre casa din piața Amzei, marcată azi printr-o inscripție de marmură. Purta stiutul pulovăr. Călca înalt și precipitat dar vertical și cu privirea dusă în față. Avea, în mâna dreaptă, dusă în față și îndoită la nivelul soldului, un pepene. Odrasla gazdei, gândeam, urmează a-și primi ofranda venind de sub fereastra casei poetului și aducătorul gândea ritualul într-o desfășurare protocolară, de aici și ținuta princiară, mersul calculat, înaintarea în spațiu gândită astfel să nu rămână nimic în afara
protocolului de rigoare. Lam urmărit pe câteva sute de metri. Merita filmat.

Ce ne-a legat și ne leagă de Nichita? Poate dorința „de a se înveli într-o speranță”. Poate convingerea afișată cumva: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește”. Datele existenței? Mă îndoiesc, trebuie să-l credem: Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală”…

Spunea la un moment dat: „Părerea mea este că poetul nu are o epocă a lui, epoca își are poeții ei și, în genere, epoca își vede singură poeții”.

Se vede treaba că epoca noastră a început prin a-și vedea singură Poetul. Să fi obosit. Să fi rămas pe gânduri din pricine ce nu se pricepe să le explice?

Tot el, Nichita, ne-a șoptit la un moment, apăsat cât să auda tot românul: „Nu mor caii când vor câinii”.

Cum era el? Simplu și direct. Te lua în primire de cum treceai pragul încăperii. Sta întors pe o parte cu ochii la ploaia ce bătea-n geam și la pomul abia plesnit în floare. Cu un ochi pe jumătate închis îl măsura pe cel ajuns în cameră. Era un fel de bilet la control acest mod de a lua sema la tot ce ajunge în preajma sa. Sta tolanit în capul patului, lenevos și răsfățat. Părea a te întreba în același timp: Cine ești? Ai idee cine sunt eu? Iar deasupra capătului patului era icoana reprezentându-l pe Sf.Gheorghe, luptătorul învingător.

Un creator rămâne valoros prin moștenirea ce ne-o lasă. Detaliile de biografie le putem considera adjuvante de folos în a ne comporta firesc față de tot ce-i privește existența.

Nu ne încântă un autor mediocru prin știința de a deveni popular și simpatic. Nu ne distanțăm de un autor doar pentru că ține cu altă echipă de fotbal decât cea pentru care noi suspinăm.

Nichita a reușit să  ne vrăjească prin instrumente proprii. Unora le-a devenit apropiat. Altora de nelipsit. Încurcând, voit, criteriile, zburători cu negre plete furau cu voluptate din chivotul de frumuseți nichitinian suavități de extremă savoare iar în locurile vacuumizate strecurau,șireți, picături de otravă.

Tocmai de aceea stau și zic: „Deschideți cartea! Citiți din Nichita atât cât vă prieste, înainte de a atinge cu vârful buzelor nectarul aburind a vitrion ce-l găsiți risipit prin coloane de gazete dâmbovițene. Numele nemuritoare înseamna ele însele o carte. Apropiați-vă de locul unde începe izvorul, șoptind a zvon de stele”.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*