La Cioran, atât la nivelul istoriei cât şi la cel al individului, ruinarea vine din interior. Libertatea de asemenea. El mărturiseşte că în tinereţe frecventa numai cărţile de filozofie; la 40 de ani numai literatura; apoi a descoperit interesul pentru istorie şi s-a trezit învins. Drumul, sintetizând, ar fi: speculaţia, imaginarul real şi interpretarea realităţii. Istoria pentru el are un curs dar nu are un sens. Imperiul roman s-a prăbuşit măcinat din interior. Atunci, la ce bun să fi fost creată, timp de secole, o civilizaţie ,,care acum este, în mod vizibil, măcinată din interior”? O astfel de civilizaţie este minată din interior de cei care au făcut-o iar aceştia, europenii adică, vor fi antrenaţi în catastrofa decompoziţiei. ,,Nu un anume pericol exterior este grav, ci ei (europenii, n.n.) sunt pe deplin copţi pentru a dispărea”. Mersul lumii şi rostul individului sunt întrebări obsesive ale existenţialiştilor.
Cioran extrapolează conceptul lui privind ruinarea istoriei din interior şi la existenţa individului. Când afirmă: singura modalitate de a suporta viaţa este să ai obsesia sinuciderii, el exprimă, în formă concentrată, o bună parte din substanţa frământărilor existenţialiştilor. Explicaţia imediată, de luat în seamă, o oferă chiar filozoful când spune că obsesia sinuciderii a fost singura soluţie la care a putut recurge pentru controlul relativ al suferinţei pe care i-a provocat-o, aproape toată viaţa, o insomnie rebelă. Oricât am fi dispuşi să-l credem, este firesc să considerăm că, la nivelul creaţiei lui, planul personal rămâne restrictiv şi nu acoperă semnificaţia şi valoarea operei literar-filozofice construită în jurul acestui motiv. Literar, el ajunge la un regal stilistic, la un răsfăţ estetic. Pe un alt plan decât cel literar, mobilul torturii obsesive a insomniei şi considerarea sinuciderii ca remediu devin motive de speculaţii filozofice specifice registrului preferat de Cioran: cel al dispreţului pentru viaţă şi pentru ceea ce reprezintă normă obişnuită de viaţă. Paginile despre insomnie şi despre sinucidere sunt, ca de altfel tot ce a scris Cioran, excelente. Lectorului i se cere o bună introducere în stilistică, un minim acces la tehnica speculativă a raţionamentului. Şi, ca să glumim, o rezistenţă nativă la presiunea suferinţei. Pe fond, suntem în faţa unei contribuţii excepţionale, cu totul particulară, la frământările existenţialiste privind ideea de libertate a individului. Opinia cu valoare de silogism a lui Soren Kierkegaard potrivit căreia înainte de a fi conceput ca fiinţă individul are conştiinţa de a fi existat o regăsim la Cioran dezvoltată în felul lui, aşa cum ne obişnuise şi Brâncuşi să gândească lumea, adică diferit. Diferit de alţii, aşa cum a ţinut să-şi asigure locul printre filozofi. Cioran crede că destinul ne este la îndemână, că nu se află sub puterea factorilor exogeni, oricare ar fi aceştia. Este şi aici o continuare a luptei lui – cât este de sinceră rămâne de discutat – cu Dumnezeu. Nu problema răzvrătirii lui Cioran – dacă nu o socotim ceea ce trebuie, un motiv literar – interesează aici, ci felul lui de a se aşeza printre existenţialişti. Chestiunea raţional/iraţional împotriva puterii divine ţine, tocmai, de factura răspunsului lui la problematica aruncată în arena ideilor de către existenţialişti. Cea în jurul libertăţii. Cioran are răspunsul lui, cu totul diferit de al unui Camus sau Sartre în care se amesteca, în doze diferite, ideea de revoltă socială. Cioran pune libertatea în raport cu viaţa. Putem să punem capăt vieţii în totală libertate de voinţă. Pe plan imediat, el sugerează această alegere ca terapie a obsesiei sinuciderii. Urmăriţi conştient de gândul sinuciderii ne salvăm viaţa. Atât cât putem să suportăm viaţa. Filozofic, lucrurile sunt mai profunde. Suferinţei de a trăi, dacă ea apare, i se pune capăt prin angajarea propriei responsabilităţi în privinţa libertăţii de a trăi.
În ideologia lor, atât cât se poate vorbi despre ideologie la existenţialişti, libertatea a fost axul în jurul căruia se ţesea existenţa. Camus căuta libertatea prin revoltă blândă, Sartre pretindea că mişcarea amplă, revoluţia adică, este calea pentru obţinerea acesteia. Nici la unul, nici la celălalt strategia nu avea prea multă limpezime. Nici la Cioran nu are, numai că el este tranşant. Crud şi tranşant. Ceva le scapă tuturor în rezultatul soluţiei alese. Cioran pledează pentru scoaterea destinului din mâinile altcuiva – evident, ale lui Dumnezeu – şi plasarea lui în graţia singulară a voinţei. În acest fel considerarea actului propriu esenţial în obţinerea libertăţii de a trăi, cel puţin cea în privinţa responsabilităţii vieţii, pare la îndemâna individului. El nu vede rosturile revoltei (Camus, prietenul lui preţuit) sau revoluţiei (Sartre, pe care îl evita). Acestea nu conduc la libertate în toate cazurile. Soluţiile lor pentru condiţia existenţei în istorie sau la nivel de individ nu conduc sigur la rezultatele dorite. După ele rămâne drojdia suferinţei. La nivel particular, Cioran crede, cel puţin pentru el, că ideea sinuciderii, care lasă individului libertatea de a trăi atât cât suportă viaţa, este pozitivă, constructivă. Frontiera dintre solitudine şi moarte este la îndemâna individului. El a povestit cum a salvat un sinucigaş de la gestul fatal convingându-l să accepte să trăiască cu ideea sinuciderii. I-au fost de ajuns câteva plimbări prin Jardin de Luxemburg. Nefericitul a scăpat cu viaţă şi, ulterior, i-a mulţumit filozofului. Cu un al doilea nu i-a mai reuşit! Petre Ţuţea avea, deci, numai pe jumătate dreptate când spunea că pesimiştii şi scepticii nu pot ajuta pe nimeni; el comenta chiar pe marginea sentimentului de disperare din scrierile lui Cioran.
Terapia propusă de Cioran pentru libertatea de a trăi, după cum se vede, nu dă întotdeauna rezultate. Dar, trebuie spus, nici cea a revoltei blânde a lui Camus din ,,L’Homme révolté” şi nici cele ale apologeticii terorii revoluţionare sau luminii reci a gândirii, pe care a găsit-o Michel-Antoine Burnier la Sartre, în ,,L’Etre et le Néant”, nu sunt, ca să spun aşa, sigure. Omul nu poate fi scos de sub ghearele istoriei. O recunoaşte până şi Cioran, singuraticul, insomniacul şi bântuitul de suferinţa pe care i-o produce gândul sinuciderii. ,,Suferinţa, la începuturile ei, speră în revenirea vârstei de aur aici, pe pământ, îşi caută în ea un reazem, într-un fel se fixează în ea; dar pe măsură ce se adânceşte, suferinţa îi întoarce spatele, preocupându-se numai de sine însăşi” (,,Vârsta de aur” din ,,Istorie şi utopie” 1960).
Din terapia suferinţei propusă de Cioran, am putea crede că libertatea individului, cu cât este mai mare, cu atât îi poate alimenta mai bine resursele vieţii. Mai mult, stă într-un fel la îndemâna individului să-şi întreţină voinţa de viaţă şi să iasă de sub dependenţa destinului. Dacă această lectură este corectă, atunci este poate cazul să înţelegem într-un fel anume pesimismul şi disperarea la Cioran. Surprizele vin pe măsură ce intrăm în explicaţiile filozofului. ,, Când acţionăm, avem convingerea că suntem liberi. Dar de îndată ce examinăm acţiunea noastră, constatăm că, la sfârşit, am sucombat unei iluzii sau unei jumătăţi de iluzie. Dacă am fi pe deplin conştienţi că acţiunile noastre, actele noastre sunt determinate, noi nu am mai putea acţiona deloc. Orice acţiune presupune iluzia de a fi independent”. Sunt precizările filozofului făcute lui Georg Caryal Focke, în 1992, deci atunci când, renunţând să mai scrie, privea cu mai mult calm înapoi.
Spleen-ul existenţialist a căpătat la Cioran ceva în plus prin alura detestării. El a acceptat să vorbească chiar despre eul detestabil, un fel de disconfort pe care îl resimţea trăind. Viaţa, în acest fel, nu mai poate fi acceptată ca făgăduinţă. Acest tip particular de raţionament al lui Cioran poate fi considerat ca amendament la filozofia existenţialiştilor. Jean-Paul Sartre scria: ,,Trebuie expuse în teatru situaţiile simple şi omeneşti şi libertăţile ce se aleg în asemenea situaţii…Ceea ce poate arăta teatrul mai emoţionant este un caracter pe cale să se formeze, clipa alegerii ce angajează o morală şi o viaţă”. Pe Cioran nu îl interesează perspectiva oferită de viaţă ci povara ei. La Sartre, atunci când vedea lumea închisă, fără de speranţe (,,Muştele”, de ex.), eroii caută fără busolă un dram de libertate. La Cioran această libertate şi-o ia individul, prin propria voinţă. Atâta cât poate. Opinia lui vine nu neapărat şi nu numai din propria experienţă de viaţă ci şi din cea istorică. Aceasta îl ţine aproape de existenţialişti. Kierkegaard (1813-1855), Gabriel Marcel (1889-1973), Albert Camus (1913-1960), Jean-Pual Sartre (1905-1980), Simone de Beauvoir (1908-1986) au avut, de asemenea, experienţele lor. Am dat în paranteză anii de viaţă ai unora dintre exponenţii existenţialismului pentru a vedea că, în mare, cu excepţia părintelui lor filozofic, Kierkegaard, toţi au trăit în coordonate istorice similare cu cele ale vieţii lui Cioran. Particularităţile la român vin din condiţia de viaţă aleasă deliberat de acesta, nu din notorietatea în contemporaneitate. Privită de sus, (din opera lor, evident) lumea creată de ei are conştiinţa insinuării absurdului în propria existenţă. De aici se naşte angoasa, neliniştea al cărei leac îl caută cu mai multă sau mai puţină luciditate fiecare. Toţi, însă, percep marginile neantului: suferinţa de a trăi şi tortura vieţii. Angoasa la Cioran, aşa cum ne lasă, uneori, să credem el însuşi, s-a născut atât din ceasurile insomniei maladive dar şi din derizoriul vieţii, din păcatul originar. Acum intrăm în miezul speculaţiilor lui Cioran: partea de vină a lui Dumnezeu pentru condiţia umană este în momentul creaţiei. Purtând acest păcat originar, individului îi rămâne ca leac acceptarea voluntară a ideii calvarului vieţii. Camus găsea remediul în revolta potolită (refuza revoluţia care conducea la haos şi la vărsare de sânge; de aici şi despărţirea lui de Sartre). La Cioran, ideea nu este salvatoare ci încercare, probă a ideii că individul ar putea să găsească în propria voinţă cheia salvării individuale. El o exprimă bizar, ca de fiecare dată, prin recurgerea la alternativa vieţii: moartea. Şi această alternativă, garantată prin deliberarea actului de sinucidere, este scoasă de sub puterea Istoriei sau a Creatorului. Este mai mult o idee decât o acţiune; nu orice individ este suficient de puternic pentru a trăi suferinţa. Este o cheie care poate fi extinsă, cred, şi în privinţa atitudinilor lui politice, inclusiv la aventura lui intelectuală de apropiere de mişcarea legionară: ideea nu presupune neapărat acţiune. Dintre filozofii moderni doar Heidegger a mers prea mult pe acest drum. Şi a greşit fundamental. Trăieşte cu ideea pentru a te elibera de calvarul vieţii, crede Cioran. Cât este de bine, nu mă pronunţ. Noica vorbea nu neapărat în dodii când spunea că nimeni nu s-a sinucis cu cărţile lui Cioran în mână.
O mărturisire găsită în prefaţa pe care o scrie filozoful la importantul (incomplet, totuşi) opus publicat la Gallimard, în 1995, Oeuvres, ne pune pe drumul bun al descifrării codului gândirii lui Cioran: realului concret îi găseşte alternativa în idee. ,,Terminasem studiile şi pentru a-mi păcăli părinţii, dar şi pentru a mă păcăli pe mine (s. m.), m-am făcut că lucrez la o teză de doctorat”. Deci nu a lucrat ci s-a făcut că lucrează pentru a înşela nu numai pe cineva ci şi pe el însuşi. Cioran converteşte obsesia sinuciderii în forţa care îl ajută să înşele viaţa. Cu aceasta se înşeală pe el însuşi ca să suporte viaţa. Miezul existenţei este mutat din real în ideea de real. Acesta este punctul de plecare spre speculaţie, spre filozofie. El însuşi mărturiseşte că ,,jargonul filozofic îmi flata vanitatea şi mă făcea să nu dau importanţă celor care uzau de limbajul normal”. Să trăieşti cu ideea de moarte nu este simplu. Filosoful venise la Paris cu o stare de surescitare care îi provocase insomnii cronice. Adică, venise cu suferinţa. În literatura română, viaţa ca suferinţă este trăită explicit de Bacovia: ,,Dormeau adânc sicriele de plumb, / Şi flori de plumb şi funerar veşmânt – / Stam singur în cavou…şi era vânt…/ Şi scârţâiau coroanele de plumb.” (Plumb). Firescul morţii, cum spune Marin Preda, este complicat de om (din memorie: moartea este simplă, numai omul o complică). Literatura existenţialiştilor este populată de personaje care se angajează în acţiune pentru a scăpa de tortura vieţii: angoasa. Cioran opune acestei angoase una şi mai teribilă, cea a obsesiei sinuciderii ca leac pentru salvare. Insomnia este numai una dintre sursele angoasei. ,,Fenomenul capital, dezastrul prin excelenţă este starea de veghe neîntreruptă, acest neant fără de sfârşit. Ore în şir mă plimbam noaptea pe străzile pustii sau, uneori, pe cele frecventate doar de însinguraţi profesionişti, (insomnia fiind) însoţitoarea mea ideală în momentele de supremă confuzie. Insomnia este o luciditate vertiginoasă care converteşte paradisul în loc de tortură. Orice este de preferat acestei stări de veghe permanente, acestei absenţe ucigătoare a uitării. În timpul acestor nopţi infernale am înţeles vanitatea filozofiei”. Cioran scrie «inanité de la philosophie » ; optez pentru echivalentul ,,vanitatea filozofiei” deşi « inanité » are şi echivalentul ,,zădărnicie”. Pentru că, mai departe, filozoful adaugă: ,,Aceste ore sunt, de fapt, o respingere a gândirii prin gândire, este conştiinţa exasperată de ea însăşi, o declaraţie de război, un ultimatum infernal al spiritului însuşi. Mersul pe jos împiedică să pui şi să repui întrebări fără răspuns, în vreme ce în pat, insolubilul te frământă până la ameţeală”. Într-o astfel de stare de spirit, mărturiseşte Cioran, a scris ,,Pe culmile disperării” ca leac de vindecare a suferinţei, ,,o eliberare, o explozie salutară. Dacă nu aş fi scris-o, aş fi pus, cu siguranţă, sfârşit nopţilor mele”. El iese din temperatura existenţială, poate chiar din cea a istoriei, nu prin sacrificarea condiţiei propriei vieţii ci prin trăirea în solitudine cu credinţa că libertatea de a trăi îi aparţine. Nu suntem în faţa unui panaceu. Amestecul nu este posibil în toate cazurile. Pentru fiecare problemă de viaţă, constată filozoful, este nevoie de o anume temperatură; numai nenorocirea se acomodează la orice temperatură” (Amurgul gândurilor).
Totul contrariază, contravine normei, firescului dar prin aceasta Cioran nu este surprinzător, ci profund. Atunci când propria lui suferinţă era mai chinuitoare, filozoful a preferat singurătatea. Dar Cioran nu a fost neapărat un izolat. În ultima parte a opusului ,,Oeuvres” sunt adunate câteva confesiuni despre cei pe care i-a cunoscut. Cei pe care îi frecventa făceau parte din lumea rafinată a ideilor. Când vorbeşte despre Joseph de Maistre parcă îşi face autoportretul: ,,Printre gânditori ca Nietzsche sau Saint Paul care au avut gustul şi geniul provocării, un loc deloc neglijabil revine lui Jean de Maistre. Ridicând cea mai mică problemă la nivel de paradox şi la demnitatea scandalului, manevrând anatema cu o cruzime amestecată cu fervoare, el a ajuns să creeze o operă bogată în enormităţi, un sistem care nu încetează să ne seducă şi să ne exaspereze” (p.1519). Seducţia conferă fascinaţia estetică a scriiturii lui Cioran, exasperarea este condiţia pe care, cel puţin aşa pretinde el, i-o procură viaţa. Timpul este un erzaţ metafizic iar cultul frumosului i se pare o delicată laşitate, o dezertare subtilă. ,,Sub încântarea unei sonate sau a unui peisaj, ne dispensăm de viaţă, cu un zâmbet de bucurie dureroasă şi de superioritate visătoare”. Acest contact cu ideile sofisticate nu pare să-l îndepărteze de o suferinţă pe care nu a definit-o decât târziu, şi nici atunci în termenii cei mai precişi: regretul că a părăsit o lume a trăirii simple, cea în care s-a născut. Lui Michel Jakob, în 1988, după experienţa pariziană, îi mărturiseşte că i-ar fi prins mult mai bine dacă nu ar fi părăsit satul lui natal. Nu vorbeşte în termenii lui Blaga despre cosmosul perpetuat şi salvat la sat, nici în cei ai lui Coşbuc, ai ruperii, ai desprinderii de lume originară. Nu, Cioran bănuieşte că dacă ar fi continuat să păzească turmele de oi ,,aş fi înţeles lucrurile esenţiale la fel de bine ca în prezent. Aş fi rămas mai aproape de adevăr”. El este, deci, nu conservator ci retrograd în sensul cuminte al cuvântului. Nu crede în progres. Temeiul regretului este aceeaşi frământare existenţialistă: capacitatea individului de a percepe lumea. Confesiunea are greutatea ei şi nu trebuie luată ca o temă epistolară. Pentru relevarea adevărului, la sfârşitul vieţii, el încearcă să se aşeze într-o altă perspectivă decât cea în care a trăit. Ar fi fost posibil ca, rămânând în mediul originar, primar, simplu, să se găsească lângă acelaşi adevăr. Adevărul este acolo, la începutul lumii. Frământarea vine de la frecventarea lui Nietzsche care opunea sentimentului paralizant al disoluţiei universale (Dumnezeu a murit pe cruce) ideea eternei reîntoarceri. Nimic nu există, totul revine. Unde aflăm, pe drumul între nihilismul religios şi ateism, adevărul?
George Apostoiu
P.S. Sunt surprins că ne aducem aminte şi ,,oficial” de Cioran. Înţelept este să nu ne folosim de el în politică. Să-l preţuim altfel. Adică cum se cuvine.
Lasă un răspuns