Dezgustul ca încrâncenare

Ministrul sănătăţii are pe conştiinţă câţiva morţi ai sistemului pe care l-a zdrobit, nu din nepricepere, ci dintr-un dezgust, pentru a nu-i spune ură, faţă de simplii oamenii. Suferinzii acestor vremuri, care, de la invalizi la bolnavii cronici, nu îi sunt pe plac ministrului pentru că se duc în spitale pentru a se îngriji. Într-un „sport naţional” după cum ne reproşează cu nesimţire personajul.

Cum morţii cu pricina sunt români, iar conştiinţa lui e ungurească, satrapul sistemului sanitar nu se gândeşte să demisioneze. E drept, nici Emil Boc nu vrea să-l dea afară. Că e deja de a-l lui. Aproape sânge din sângele iredentist. Ba, asigurându-ne că ministrul se bucură de încrederea sa pentru acţiunile întreprinse, premierul ne trasmite, într-o batjocură fără de margini, dispreţul. Dezgustul lui de om încrâncenat în răul faţă de ţară.

Or, felul în care ne vorbesc „aleşii”, uităturile lor ciudate, pline de ură, vorbele scuipate printre dinţii strepeziţi de silă, ar trebui să rupă carnea de furie de pe noi. Căci, încrâncenarea în dezgustul faţă de noi a atins deja dimensiunile demenţei. Şi ar trebui să ne trezim până nu vom deveni cu toţii victime ale sistemelor păstorite de cei mai netrebnici ministri ai istoriei.

Ar trebui să ne întrebăm dacă însăşi schimbarea pe care o aşteptăm, în aşa-zisa alternanţă la putere, se va mai produce? Ar trebui să ne întrebăm dacă această „alternanţă”, oricum atât de mizerabilă în felul în care îşi croieşte ulterior alianţele însetate de putere, va mai avea loc la scadenţa firească?

Căci, mai putem avea oare vreo garanţie că pecinginea portocalie va mai risca loteria, fie şi una blătuită, a alegerilor? Sau va face tot ceea ce poate, de acolo, din afara limitelor legalităţii unde se află deja, pentru a se asigura că va fi singură în faţa urnelor? Asigurându-şi câştigul fără luptă… Fără adversari redutabili, ci alergând în circul urnelor electorale alături de iepurii scoşi la momentul potrivit din pălăria ungurească a lui Emil Boc.

Nu ar fi de mirare să asistăm la evenimente pe care, acum, poate nici măcar nu ni le putem închipui. Pentru că pecinginea  portocalie nu se va la o parte de bună voie. Nu va accepta confruntarea reală (a „animalelor politice”, nu a insectelor ce ţin loc de adeversari de conjunctură), iar lucrurile ar putea căpăta un contur dramatic. Dramatic faţă de cei ce s-au jertfit în ’89 pentru libertatea noastră, înfiorătoare pentru noi care, cu propria mână, am transformat eşichierul alegerilor spre mai bine într-un eşafod al capitulării.

În fapt, de săptămâni bune suntem asaltaţi de mesajul tiraniei. Mesajul unei puteri care nu mai vrea să accepte confruntarea nici măcar în interiorul ei. Or, dacă aceasta ţine atât de încrâncenată de sforile marionetelor din propria organizaţie, este previzibi la ce va fi gata să se dedea pentru a nu pierde puterea la nivelul ţării.

Asistăm la acest mesaj (discret, dar repetat) de prea multă vreme, mesaj transmis prin felul în care se desfăşoară alegerile de la nivelul filialelor democrat-liberale, acolo unde „candidează” câte un singur personaj.

E drept, ici-colo, s-a mai mimat câte o „adeversitate”. Câte un competitor, alergător de mâna a doua, dar care, fie se retrăgea înaintea momentului decisiv, fie plonja în artificii prin care să rămână departe de locul asigurat celui dorit de vătaful puterii.

Tipar ce s-a repetat şi la depunerea candidaturilor pentru şefia şefiilor democrat-liberale. Cu un Emil Boc „miruit” de Cotroceni, un Vasile Blaga aruncat în „luptă” din postura veşnicului alegător pentru locul doi, dar şi un personaj demn mai de grabă de o satiră carageliană decât de o candidatură serioasă.

Or, este evident: lucrurile nu vor ieşi din cadenţa alegerilor „de filială”. Acelea în care „alesul” ia tot.

Vasile Blaga va rămâne tot acolo unde i-a fost sortit. În postura şi caracterizarea date de Cotroceni, de „buldog” politic, adică acela ce trage pentru alţii. Şi e firesc! Pentru că nu este un personaj născut pentru a fi lider, ci un om-orchestră de pe linia a doua, puternic în lupta politică, dar nul, inclusiv din perspectiva charismei, în rolul de prim lider. Un personaj prea important pentru o organizaţie politică pentru a fi pus în faţa căruţei, când, din spate, poate împinge mult mai temeinic.

Iar ceea ce se petrece la nivelul filialelor şi ceea ce este previzibil a se întâmpla, fără a fi o surpriză, la alegerile pentru şefia partidului, ar trebui să constituie dovezile că această putere nu va accepta locul al doilea la momentul „alternanţei”. Când, se amăgeşte opoziţia, schimbarea se va produce în folosul ei, fără efort, prin rotirea acelora ce ţin frâiele ţării.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*