Prima mişcare a fost exagerarea şi specularea opoziţiei fireşti dintre sindicate şi patronate, razboiul surd dintre cele două structuri fiind dus, într-un abil joc al manipulării derulat şi prin intermediul mijloacelor media, cu mult dincolo de limitele normale ale contrapunerii de forţe dintre cele două segmente.
S-a realizat astfel o dublă decribilizare, perfectă pentru interesele puterii, dezastruoasă pentru sindicate şi patronatele care se acuzau reciproc, neînţelegând mârşava manipulare în care erau împinse. Un scenariu perfid pus la cale de cel ce voia să le vadă, nu distruse, căci i-ar fi afectat jocul de-a democraţia din pecinginea dictatorială pe care o revărsa peste societate, cât mai ales timorate şi supuse.
A urmat etapa a doua: lovirea directă a sindicatelor prin două mecanisme. Primul, noul Cod al muncii, care restrânge puterile sidicatelor până aproape de non-sensul existenţei lor, iar cel de al doilea, strivirea sindicatelor chiar din interior, prin decribilizarea prin mass-media a liderilor. Arătaţi întâi cu degetul pentru averile strânse, catalogate a priori „oneroase”, denigranţi apoi pentru felul în care au făcut aceste averi, într-o antepronunţare generală, acţiuni urmate de cercetare şi arestarea unora dintre ei.
O denigrare ce va duce în mod previzibil la slăbirea puterii sindicatelor, a influenţei lor, dar mai ales a nivelului, oricum foarte mic, de impunerea a propriilor puncte de vedere în faţa puterii. O putere care îşi afişează sfidător rolul de apărător, şi chiar agent de influenţă, al unor interese străine nouă, în detrimentul reprezentării şi asigurării, fie şi la nivelul minim de subzistenţă pe parcursul crizei economice, a nevoilor simplilor oameni.
Deja puterea sindicatelor s-a redus. Pe de o parte, prin scăderea numărului de membri ca urmare a proceselor masive de disponibilizare impuse de guvernanţi, şi pe care liderii de sindicat s-au dovedit incapabili să le stăvilească, dar şi prin erodarea din interior, prin scăderea încrederii proprilor membri în aceste structuri şi, previzibil, reducerea disponibilităţii de a mai finanţa, prin cotizaţii, aceste structuri. Fapt ce va determina sufocarea sub nevoile financiare a sindicatelor.
Şi totuşi, strivirea mişcării sindicale nu era suficientă pentru a netezi drumul spre controlul suprem. Între guvernanţi şi ţară mai este un obstacol. Patronatele. Care, dacă au jubilat în momentul în care asistau la diminuarea forţei sindicale, acum au de ce să se teamă. Şi pot reacţiona destul de virulent.
Este motivul pentru care, acum, asistăm la un atac guvernamental la adresa patronatelor. Şi de aceasta dată, ca mijloace de atac sunt folosite structurile oficiale, canalul de comunicare fiind mass-media. În cazul sidicatelor, la rampă au ieşit miniştrul muncii şi cel al finanţelor, un fel de Olek şi Bolek care putea fi făcuţi răspunzători, în cazul în care sindicatele ar fi reaţionat, fără a se afecta arcul guvernamental. În războiul cu patronatele a fost aruncat ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără, personaj cunoscut pentru agresivitatea şi obtuzitatea pe care le afişează în „discuţiile” cu interlocutorii.
Şi nu trebuie să surprindă câtuşi de puţin recentele ieşiri ale ministrului Tabără, acesta atacând mizerabil patronatele prin promovarea ideii că patronatele sunt de fapt acei speculatori de piaţă vinovaţi de creşterea continuă şi necontrolabilă a preţurilor la alimente.
Într-un fel, roata dezinteresului se învârte. Patronatele nu au sărit în ajutorul sindicatelor când erau atacate, jubilind la ideea că vor scăpa de presiunea acestora, iar acum, lipsa de viziune se răzbună pe acesti actori ai pieţii. Pentru că, în mod evident, nici sindicatele nu vor sari în ajutorul patronatelor, dar nu din reavoinţă, ci din cauza grelei anateme ce le-a fost deja aruncată în spate.
Astfel o mare izbândă este posibila stingere a mişcării sindicatelor şi nu atât din cauza arestării liderilor de sindicat, aceştia fiind oricum trecători, ci pentru faptul că, pentru întâia oară, rostul mişcării sindicale este pus sub semnul întrebării chiar din interior. Masivele disponibilizări pe care centralele sindicale nu le-au putut stăvili îi vor determina pe membri rămaşi să fie mult mai prudenţi în faţa idei de intrare într-un sindicat, fiind previzibil să se îndoiască de rostul de a mai finanţa nişte structuri care, nu numai că nu i-au apărat, dar sunt dovedite azi ca fiind, în majoritatea cazurilor, simple sinecuri pentru îndoparea unor personaje.
Este posibil ca la 1 Mai să nu mai avem ce să sărbătorim, fapt ce vine într-o înlănţuire a acţiunilor demarate anul trecut când, intrând într-o capcană, liderii PSD au refuzat să mai serbeze cu fast această zi. Şi, mai mult decât atât, de 1 Mai s-ar putea să constatăm că nu mai există nici „oponentul” tradiţional: patronatele.
Presiunea este uriasă. Ne aflăm în faţa impunerii abuzive de către putere a unui cod de dialog social prin care se strivesc ultimele posibilităţi de protest real al mişcării sindicale. Marii jucători sunt eliminaţi, punându-se pe primul loc puterea sindicală a liderului cel mai mic. O inversare de roluri în care, este evident, nu va mai exista niciodată un contract unic pe ramură, fiind greu de crezut că se vor mai puta coagula într-un tot unitar punctele de vedere a zeci şi zeci de sindicate minuscule. Structuri ce vor putea fi însă polarizate politic, prin presiune şi timorare.
Este ceea ce se întâmplă în întreaga societate. Un proces de sfărâmare a întregului, de scoatere a lui din circuitul firescului.
Lasă un răspuns