Oprescu, vătaf de periferie

Gestionat, în ultimele decenii, doar de primari olteni, moldoveni sau de aiurea dezrădăcinaţi, Bucureştiul începuse să îşi contureze serios caracteristicile rurale. Multi dintre locuitorii Capitalei puneau, cu tărie, eşecul administrativ pe neimplicarea afectivă a primarilor sau pe necunoaşterea urbei, de către aceştia. Alţi bucureşteni, mai documentaţi, îşi adresau fireşti întrebări vizavi de onestitatea ultimilor primari. Influenţaţi, spre exemplu, de indisolubila legătură dintre contractul “confidenţial, timp de 20 de ani”(?), încheiat cu Apa-Nova” şi statutul de capitală (unică în Europa!) fără staţie de epurare. E doar o mostră.

Am fi însă ipocriţi afirmând că urcarea doctorului Oprescu pe scaunul de Vătaf al Capitalei nu a născut o rază de nădăjduinţă. Nu îl recomanda experienţa în administraţie, iar în cariera politică era zugrăvit ca executant, bun de împins “la înaintare”. Dar, vedeţi dumneavoastră, dom’ doctor a rezonat pe malul Dâmboviţei ca “primar bucureştean beget”. Lucru nemaiîntâlnit în ultimele decenii şi perceput ca izbăvire urbană. În euforia campaniei, electoratul stresat de borduriade, artere decopertate şi taxe pe apa de ploaie a nesocotit trecerea lui Oprescu (fără halimai politic) la statutul de independent, schimbarea cărţii de vizită fiind amorsată public de PSD, prin scoaterea la rampă a unui contracandidat fără calibru: Cristian Diaconescu.

Argumentele proiectelor primarelui Sorin Mircea Oprescu au fost, în primul an al mandatului, de nezdruncinat: “Am spus că fac, fac.”, “Pe cuvântul meu” sau “Câtă vreme voi fi eu primar(…)”. Promisiunile şchioape aveau totuşi lipici la public, mai cu seamă când erau asortate cu altele mărunte, materializate parţial sau imposibile, cu declaraţii făcute pe limba băieţilor dintre blocuri. Heirupismul edilitar-caricatural a susţinut şi ascuns, în fapt, eşecurile pârcălabilor de sector împovăraţi, asemeni Marelui Vătaf, de risipă bugetară, hotărâri distructive sau lipsă de comunicare cu consilierii locali. Vanghelie, Onţanu şi – luându-le urma – ceilalţi patru primăraşi sectorişti şi-au putut face de cap, atenţia fiind deturnată întotdeauna de dom’ doctor Oprescu. Nu e vorba aici de încălzirea făcută prin vorbe goale, precum lifturile de la Pasajul Universităţii, pieţele mobile de week-end sau Centura suspendată. Ne referim la desele ieşiri la rampă, puse în calea dezvoltării urbane şi soldate cu prejudicii aduse comunităţii.

În 2009 bulgăreala cât casa, formată prin nedeszăpezire în sectorul 5, a fost amorsată de apariţia multora dintre cei “4000 de moşcrăciuni” şi de intervenţia utilajelor primăriei centrale în ograda lui Vanghelie. Sectorul 5 a fost întotdeauna deszăpezit, în zona sa centrală, de către “ăl de sus”. Ghinionul edilitar arondează acestui raion o consistentă parte a centrului Capitalei, aducând astfel beneficii primarului Care Este. Probabil tot întâmplarea a făcut ca statuia Lupoaicei să fie instalată, împreună cu Romulus şi Remus, în prispa bisericii Sfântul Gheorghe, din vecinătatea magazinului Cocor. Unde Vanghelie tocmai dădea explicaţii Parchetului despre acţionari. Statuia mai fusese plimbată, din Piaţa Dorobanţi în Piaţa Lahovary. Dar, parcă nu era destul. Au mai urmat două luni de promovare a libertăţii de mişcare pe (ce a rămas din) iarba parcurilor. Aceasta urma să fie lăsată neîngrădită, pe alocuri, unde bucureştenii să-şi spună poveşti de dragoste, să stea la soare, să se plimbe, să bea o bere. Cretinismul proiectului de hotărâre era parafat cu “interdicţia grupurilor mai mari de cinci persoane să se plimbe pe iarbă”. Iniţiativa a generat titluri de jurnal şi un pseudoscandal la baionetă, între Oprescu şi Chiliman, ultimul fiind ajutat în deturnarea atenţiei publice de la protestul, de atunci, pentru neinstalarea canalizării promise locuitorilor din Străuleşti. Tot astfel li s-a tras perdeaua primarilor Onţanu şi Piedone, peste scandalurile din Piaţa Obor, respectiv Parcul Tineretului, iar ceilalţi şi-au tras-o după bunul plac, fără să invoce identitatea speţelor. Poate însă cineva să ceară socoteală lui Negoiţă, pentru salata imobiliară şi străzile fără apă potabilă din sectorul 3, câtă vreme are omologi cu sute de hectare teren agricol, în Bucureşti?

Sorin Oprescu şi-a scripisit propria imbecilitate prin multe alte revoluţii edilitare fără cap şi coadă. Boala grea a schimbării locului unor monumente s-a materializat şi prin mutarea statuilor istorice de la Universitate, visând la o parcare subterană. Numai că, sub calul lui Mihai Vteazu, la adâncime mică, a fost descoperit un cimitir vechi de juma’ de mileniu, despre care primarul (bucureştean) “nu avea de unde să ştie”. A fixat 6(şase) termene de inaugurare a Pasajului Basarab, a suspendat transportul de călători între Bucureşti şi Centura acestuia, a înfiinţat adăposturi nedotate cu veceuri (pentru boschetari, lângă Spitalul Universitar devenit closet), a început redecopertarea străzilor pietruite, acum un an, în Centrul Istoric ş.a.m.d.

Pentru toate acestea şi pentru priza pe care o are la electorat, îndeosebi datorită atitudinii populiste de şmecheraş şi a vocabularului de cartier, PSD se gândeşte să meargă (tot) pe mâna lui Sorin Oprescu. Reţeta a prins de minune; nu e foarte costisitor, e docil, deturnează mulţi alegători partizani politic, nu periclitează locul partidului în sondaje sau alegeri parlamentare, loveşte sub centură posibilii candidaţi dii grădina sodial-democrată.

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*