Vulnerabilitatea omului politic

Ajunşi într-o funcţie de stat, oamenii politici au tentaţia să se considere deasupra legii sau se aşează ei înşişi temeinic deasupra ei în speranţa că nimic nu li se poate întâmpla. Bătălia cea mai mare se dă pentru umbrela imunităţii, mai ales a celei penale, care se dobândeşte prin ocuparea dregătoriilor în stat. Cele mai vizate sunt fotoliile prezidenţiale, parlamentare, guvernamentale şi ale administraţiei de stat în teritorii. De aici şi bătălia oarbă pentru ocuparea acestora. Într-un stat în care corupţia nu mai are nici o posibilitate de a fi înfrânată, ca România, intrarea în Parlament aruncă partidele politice în cel mai dezgustător război. Discursul politic, dacă se poate numi discurs, se degradează până la abjecţie. De douăzeci de ani, alegerile au demonstrat constant că puţini români îşi pun întrebarea dacă cei care intră în politică, adică cei pe care sunt chemaţi să-i voteze,  sunt făcuţi pentru o responsabilitate atât de mare ca cea de a conduce treburile în stat. Lipsa culturii politice face ravagii de la alegător la ales. Nemulţumirile apar de îndată ce ţoiul de poşircă sau punga de mălai expirat s-au terminat sau că  şepcuţa inscripţionată cu siglele unui partid este de cârpă ordinară. Aburit, cel ce pune ştampila în cabină cum i se spune la crâşmă sau cum îl sfătuieşte doamna învăţătoare care a băgat discret în poşetă un milion, nu are chef să-şi aducă aminte că cei care vor dregătorii nu fac decât să crediteze Puterea. Putere care a devenit antinaţională. Amnezia loveşte când trebuie. Nimeni nu-şi mai aduce aminte că aleşii lor, prin complicitate sau şantaj, au declanşat întotdeauna şi rapid recuperarea banilor recurgând la escrocherii, la furt, la jaf. După 1989, România a parcurs, fără nici o modificare, traseul fostelor colonii africane prăbuşite şi mai mult în mizerie de corupţia noilor clase politice băştinaşe care au preluat puterea, clase cu mult mai feroce decât colonizatorii de până atunci. Le spun celor care nu ştiu şi le reamintesc celor care vor să treacă de îngeri: o jumătate de secol a trecut de la procesul de decolonizare şi fostele colonii africane se zbat încă în sărăcie, conflicte sau războaie interetnice. Nici un program de dezvoltare, susţinut pe plan politic de ONU şi pe plan material de unele dintre statele dezvoltate, nu a dat rezultate. România începe să semene cu aceste state de parcă ar fi fraţi de cruce. Bucureştiul nu poate beneficia de fondurile Uniunii Europene, la care este îndreptăţită ţara noastră, pentru că nimeni nu mai are încredere că banii nu sunt furaţi. Când au fost ,,miticii” valahi la putere, s-a crezut că de vină este năravul  dâmboviţean. Au venit, iată, ardelenii, cei civilizaţi de nemţi, nu-i aşa? cei despre care se spunea că au un simţ al ordinii, al cinstei şi hoţia nu a dispărut. Ni s-a impus să avem în orice coaliţie maghiari. Din reflexul odios de slugă, le-am dat drepturi mai multe decât li se cuvine şi acum nimeni nu-i mai scoate de la guvernare de parcă România ar fi o prelungire a Budapestei. Cu ce ne-am ales? Ce au adus maghiarii altceva decât un spor de viclenie? Mimând competenţa şi europenismul, au contribuit cu tot ce au putut la prăbuşirea României. Am scris în paginile acestei reviste că problema cea mai mare a maghiarilor este cea a credibilităţii: ei nu spun până la capăt ce vor. Mulţi dintre români nu se lasă înşelaţi, ştiu ce vor. Mă fac încă odată mesagerul lor şi spun că obiectivul lor final este cel al Budapestei, adică recuperarea Transilvaniei. Ei continuă să creadă că ne vor păcăli şi smulg puţin câte puţin acel ,,ceva” pe care nu-l spun până la capăt. Acum se folosesc de criza politică şi parlamentară pentru a scoate rapid Legea învăţământului susţinută de un ministru care a studiat şi a trăit degeaba  în Franţa. Ştie dl. ministru că în Franţa învăţământul este numai în limba franceză? Dacă ştie şi acceptă legea impusă prin şantajarea guvernanţilor români de către maghiari, impuşi din afară împotriva oricărei evidenţe a principiilor democraţiei, atunci să afle dl. Ministru că nu merită să stea pe scaunul lui Spiru Haret. Şi că participă la o hoţie, aşa cum hoţie se numeşte şi măsura de a impune în Ţara Românească o lege aberantă a pensiilor sau o lege nedreaptă a salariilor.

Ce blestem! Ce blestem să ne meargă numele de hoţi! Ce ironie să ne vedem, noi, care am făcut în anii optzeci atâtea sacrificii, nu neapărat acceptate benevol, ca să achităm până la ultimul bănuţ datoria, să ne vedem azi suspectaţi constant de hoţie! Realizaţi, domnilor guvernanţi, ce ruşine resimte un român care, sub dictatură, a acceptat să trăiască mizerabil dar să rămână demn, şi astăzi îi este furată până şi această brumă de demnitate!

Dacă omul politic din România se crede deasupra legii trebuie să ştie că se înşeală. Chinezii antici spuneau că cel care doreşte să se îmbogăţească într-un an să se aştepte că într-o noapte îşi vede capul sub ştreang.

Într-o democraţie adevărată omul politic poate să se  ,,sustragă” numai temporar  rigorii legii. Fostul preşedinte al Franţei Jacques Chirac va intra în curând în sălile tribunalului ca inculpat. Celui care a condus destinele francezilor atâta amar de vreme îi sunt cerute explicaţii pentru o culpă care i-ar face să râdă pe dâmboviţenii noştri politici: pe statele de plată ale Primăriei Parisului, pe vremea când era primar al oraşului luminilor, au apărut câteva nume fictive şi au fost încasate salarii necuvenite. Tot în Franţa afacerea Bettancourt îi aruncă în aer şansele pentru un al doilea mandat ale preşedintelui Sarkozy pentru că acesta a  beneficiat de banii unei miliardare pentru ca să câştige campania prezidenţială. O bătrânică ce se lăsa amuzată şi furată de un maimuţoi care i-a subtilizat banii şi i-a sucit minţile. Tonny Blair a păţit-o şi el în Anglia. Şi câţi alţii!

Zeiţa Justiţiei este oarbă, adică nu ţine cont de funcţia sau meritele celui care trebuie judecat, dacă trebuie judecat. Nu cum cred mulţi dintre politicienii români care socotesc – ca ,,omul prost” cum zicea cronicarul – că Justiţia este oarbă şi de aceea nu face dreptate. Omul politic este vulnerabil şi istoria ne oferă constant exemple. De luat aminte!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*