Dialog imaginar
Când domnișoara Pogany
Mai ia o gură de cafea,
În venele-i de marmură
Pătrunde, saltă-aroma grea
Ce o trezește din visare
După milenii de langoare.
Acum privește pe furiș,
Scrutează-ntreg atelierul,
Unde, în primul anotimp,
Crescu, se zămisli misterul.
E-aici și demiurgul sculptor
Cu palmele de foc bătute,
În multe nopți și zile-albind
De dorurile grele, mute.
Muncind nestins, cu-nfrigurare
Rupând din Alfa o scânteie,
Aprinse chipul cel de gheaţă-
Misterioasa Galatee.
„Mi-ai apărut în vis, domniţă
Şi se făcea că palma ta,
Din necuprins, cununi de lauri
Pe fruntea mea îmi așeza.
Dar se scurgeau zorii-n potire
Și-atunci știam că-i nălucire.
Te-am căutat prin lume plâns,
Arzând, cu palma sângerândă
Și-n dureroasa ei splendoare
Vedeam aceeași tristă-osândă.
Niciunde n-am putut găsi
Povestea întrupării tale,
Iar gândul morții mi-era drag,
Îmi tot zâmbea, dându-mi târcoale.
Când într-o seară mi-ai prezis:
‘Ai să deschizi poarta din vis
Și mă vei naște! ‘, m-am supus,
De al meu ego m-am dezis.
Numai așa, scânteia lumii,
Se poate naște din abis.
‘Doar chipul să-mi creezi, atât,
Și palme, să te-mbrățisez!
Nu vreau mai mult din acest lut,
Ispita cărnii fără crez.
Și-n veci cu tine-am să rămân,
Veghindu-ți viața, dar și moartea,
Privește-n jur, cum toate-s fum,
Vor fi toţi șoapte, dar în Cartea
În care mi te scriu de-acum,
Eu îți sculptez eternitatea ‘.”
Dezrădăcinată
Eu, nu! Eu n-am să te mai chem,
Ci doar în mine-am să păstrez
Acest frumos, etern blestem.
.
Când din altar îmi răsăreai
Cu brațe oglindind lumini
Și noaptea tu mi-o-ngenuncheai,
.
Purtam pe umeri răni adânci,
Copacii-mi dezrădăcinați,
Cu aripi lungi, bătute-n cruci.
.
Eu – chiriașul absolut,
Știam, desigur, că doar tu
Ai cheia Raiului pierdut.
.
Dar vezi?! Prea sus ne-am avântat
Și toată această înălțare
Mai mult abis a adunat.
.
Prea curajoși ne pregătim
Căderi ce ne-au mai spulberat.
Mi-e dor ades de Serafim,
.
Mă-nchipui iarăși grațiat.
Și totuși, astăzi veșnicia
Sub pașii noștri-a expirat…
Prin ploaia amintirii…
Prin ploaia amintirii cădelniţez cu vise,
Cu-aroma grea de ambră şi-absintul suferinţei.
Când se adapă seara cu fantezii proscrise,
Mă-ntorc îngenuncheată la marginea credinţei.
.
Şi îndrăznesc a-ţi spune că oază-i nesecată,
Că se îmbracă-n taină cu lacrimi de-nviere.
Cât încă ochiu-ţi plânge, speranţa nu e moartă,
Uitarea nu te-nhață cu-a braţelor tăcere.
.
Nimic nu e mai rânced ca hoarda nepăsării
Ce-n trunchiul omenirii îşi face alianţa,
Pe inimi veştejite înalţ-a sale glorii
Şi luptă fără milă să ne câştige viaţa.
.
Mai bine stai la sfaturi acum cu suferinţa
Ce te înţelepţeşte precum o mamă bună,
Durerea să-ţi arate ce vie ţi-e fiinţa,
Decât s-ai nepăsarea şi-a pietrelor cunună.
Umbră
Chiar dacă vii din neguri, spre mine mai aproape,
În oaza de lumină nicicând nu vei călca
Tu, umbră călătoare, privirile-ţi mioape,
Din lumea paralelă mă vor adulmeca.
.
Te-agăţi mereu de mine cu rochia-ţi de mătase,
Plăpândul fir de aur pe noi acum ne leagă
De viaţă, de iubire, de lacrimă şi oase,
Dar iute vine Somnul, ce toate le dezleagă.
.
Îmi eşti un alter-ego, cu mâini de orfelină
Să mă cuprinzi în braţe ai vrea, să-ţi plângi povestea
Şi tinzi mereu din patimi spre gloria divină,
Îmi eşti subconştientul ce vine să-mi dea vestea.
.
Mă-ntreb mirată-adesea, când tu îmi tot dai roată,
Ce vrei să îmi spui oare, din lumea ta cea sumbră?
Eşti semn de exclamare cu un mesaj în şoaptă:
Trăiţi-vă misterul, căci toţi veţi fi… o umbră!
