Parcurgem de ceva vreme o perioadă încâlcită și dificilă, marcată de numeroase și prea rapide schimbări față de capacitatea noastră de „procesare”, un adevărat război comunicațional generalizat, confuz și dezordonat. „Fake news” sau, într-o expesie mai elevată, „information desorder”, desemnează incontestabil fenomene considerabile deosebit de serioase care afectează viața indivizilor și evoluția societății, declanșând, datorită tensiunii și vitezei proprii, emoții profunde și necontrolate la nivel social, diseminate pe Facebook și pe alte canale mass media atât de performante în era digitală actuală.
Câteva constatări și precizări conceptuale merită cu siguranță să constituie justificate subiecte de reflecție pornind de la premisa că în zilele noastre Internetul face aproape imposibilă non-comunicarea faptelor și evenimentelor. De o importanță covârșitoare în domeniul comunicării online, blogurile și rețelele ca Facebook și Twitter au fost concepute și au apărut doar din necesitatea de a conferi relevanță unor surse private, adunându-le împreună, punându-le în rețea. Analiștii din branșă apreciază pe bună dreptate că un mesaj publicat pe Internet are o existență asemănătoare unui mesaj dintr-o sticlă aruncată în mare, în sensul că nu se știe dacă va ajunge vreodată la adresant. Cea care îi conferă un status particular, asigurându-i totodată audiență, este rețeaua online. Trebuie observat, în același timp, că rețeaua extinde astfel spațiul surselor private până la limita concurenței cu sursele tradiționale investite cu transmiterea informației în masă. Rețeaua socială, adevăratul mijloc de comunicare al surselor private, realizează o indexare prin intermediul motoarelor de căutare introducând elemente noi de ierarhizare a accesului și de control al comunicării. Literatura de specialitate din domeniu subliniază pregnant imperativul folosirii denumirii de „rețele sociale” și nu alte formule. Se atrage atenția că expresia „rețele de socializare” comportă o utilizare incorectă a termenului „socializare” care nu înseamnă interacțiune socială, cum înțeleg anumite persoane („Socializez pe Facebook” sau „Am intrat într-un local să socializez”), ci definește un proces, bine delimitat și etapizat sociologic, de integrare a individului în societate.
O privire aruncată pe site-urile românești sugerează părerea că toată lumea scrie și publică editoriale, comentează și analizează orice, ceea ce îți lasă uneori impresia unei abundențe dezgustătoare de cuvinte înșirate în aprecieri critice inutile, a expunerii unei inflații de scriitură, fenomen fără precedent.
Este de notorietate că sistemul media de astăzi se bazează pe ceea ce se numește „conținut emoțional”, în înțelesul că rețelele sociale, ca de altfel și celelalte canale de comunicare, vizează emoțiile utilizatorilor, mizând pe dorința și intenția lor de a regăsi și a da mai departe în mediul online sentimentele, trăirile și credințele lor. Pentru că majoritatea rețelelor sociale sunt proiectate și realizate pentru a fi folosite public prin „likes”, comentarii și „shares”, este lesne de înțeles de ce conținutul emoțional se propagă atât de rapid și atât de departe. În contextul unei cereri impresionante de informații, oamenii (consumatorii) se caută și se asociază online în comunități și grupuri. Un aspect surprinzător și interesant este unul semnalat pe Facebook, anume acela că deseori cei mai mulți membri ai unui grup tind să-i excludă din listă pe cei care au opinii sau poziții diferite, prin „block” sau „unfriend”, etalându-și treptat armele în fața celorlalte grupuri.
Este de domeniul evidenței că mediul online, în special rețelele sociale, promovează și stimulează răspândirea și intensificarea rapidă a emoțiilor, pozitive și negative, pe care unii mai pricepuți le folosesc în favoarea sau defavoarea altora. Un alt aspect demn de menționat este cel semnalat de celebrul scriitor, editor, filosof și semiotician italian Umberto Eco. Încă de pe la jumătatea anilor ’90 când Internetul era la început, el punea problema de a se găsi o soluție pentru separarea informațiilor bune de cele eronate, susținând că orice impostor are posibilitatea de a-și publica online cugetările precare declarându-le „filosofie” și plasându-le pe aceeași treaptă cu scrierile adevăraților filosofi. Tot el afirma, după 20 de ani, în 2015, că Internetul a permis o „invazie a imbecililor”, respectiv că „Rețelele sociale au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili care până acum își exprimau părerea doar în baruri, în fața unui pahar de vin, fără să facă vreun rău comunității”.
Cu toate că Facebook-ul are multe condiționări (descurajează textele lungi și stilul literar, promovează comunicarea multimedia, este un mediu publicitar, se bazează pe o juxtapunere aleatoare de postări), se poate spune cu certitudine că azi suntem și încă mult timp vom trăi în „era Facebook”.
În condițiile în care agreem o oarecare formă de sinonimie între „a posta” și „a scrie” pe Facebook sau pe blog, fie și pentru doar a adnota o fotografie, putem spune că perechea poză-scris a devenit pentru extrem de mulți oameni o nevoie cotidiană de expunere publică. A-ți rezerva un spațiu de unde să alimentezi zilnic publicul cu știri despre realizările tale, dominat de iluzia că el, publicul, este însetat să le afle, pare să fie un fapt util, chiar și moral, considerând că prin demersul tău te pui la dispoziția altora. Nu de puține ori observăm însă cu ușurință că nevoia de expunere este dublată de o vădită dorință de a fi aprobat, confirmat sau chiar adulat. În astfel de cazuri, deseori se remarcă formarea în jurul postatorului sau jurnalistului de bog respectiv a unui cerc de pretinși admiratori devotați în a-l întreține pe titular, în a-i alunga pe eventualii agresori și dispuși să-i educe pe noii adepți. Este respingător să observi cu câtă atenție și grijă veghează titularul contului sau blogului peste cei fideli lui și cât de necruțători sunt aceștia când apar elemente dușmănoase sau critice la adresa titularului. Impresionează desigur și forma de expunere predilectă (de la portrete și „selfie”-uri la selecția generală) extrem de stilizată, estetizată și purificată la maximum, astfel să nu trădeze nimic reprobabil (rid, cută etc.) care să sugereze indolență sau preocupări posibil îndoielnice ale posesorului de blog ori de cont. Concluzia evidentă este că în astfel de situații postarea nu urmărește să informeze, ci să frapeze mulțimea de admiratori, o zi fără a smulge un suspin de adorație de la aceștia sau un gest de adeziune din partea „pair”-ilor fiind o zi pierdută…
În fine, trebuie să recunosc că în mare parte mă bucur de ceea ce găsesc pe Facebook: imagini și caricaturi, comentarii istorice și politice, trăsnăi din viața urbană, impresii de călătorie, bancuri bune și proaste, amintiri și rememorări și multe, multe altele pentru că mărturisesc, parafrazându-l pe Terentius, că „sunt om și nimic din ceea ce e virtual nu îmi este străin”. Închei totuși cu mențiunea că în condițiile irezistibilei comunicări online de azi în care ceea ce se numea altădată „public” produce zilnic miliarde de păreri, fotografii și filmulețe despre orice, mă încăpățânez cu convingere să-mi urmez pasiunea de jurnalist, exercitarea ei fiind actualmente înghesuită din toate părțile.
Lasă un răspuns