Am în faţă un cuprinzător volum de publicistică: Jos gheara de pe ţara mea! (manifest pentru naţiune), al scriitorului şi jurnalistului Adonis Cezar Mihalache. Cred că este o lucrare unică în istoria jurnalismului românesc. Nu atât prin cele peste 600 de pagini (vor mai fi încă şi altele), cât mai ales prin mesajul articolelor publicate în ultimii 17 ani (2000 – 2016). În ele se îngemânează condeiul talentat al scriitorului, cu ascuţişul de brici nemilos, neiertător, curajos şi demascator al jurnalistului.
Iar mesajul acesta este cuprins în titlul cărţii: un strigăt-avertisment pe care autorul îl adresează celor care nu numai că nu ne-au iubit niciodată, ci ne-au urât, de când vânturile neprielnice ale unor vremuri pierdute în negurile istoriei i-au abandonat în mijlocul Europei. Odată cu ei s-a spulberat şi liniştea vechiului continent, dar mai ales a popoarelor care au avut neşansa de trăi în vecinătatea lor. Fiindcă, după cum afirmă Milton G. Lehler, acestea i-au considerat pe unguri „ca pe un flagel trimis de Dumnezeu asupra lor”!
De acest flagel am avut şi avem din plin parte şi noi, românii. Pentru că din el s-au născut şi s-au întins, ca o pecingine, extremismul şi revizionismul unguresc, care au condus, în cele din urmă, la o ideologie fascistă, prin care se decreta că „naţiunea ungară este cea mai splendidă realizare a rasei mongole, care nu cunoaşte decât victoria. În noi fierbe sângele lui Attlila, al lui Arpad şi al lui Gingishan”! Nu este deci întâmplător că dintr-o asemenea ideologie a izvorât acea gândire primitivă, concentrată în barbara „Mărturisire a leventului”, publicată în broşura din 1939, întitulată „Nincs Kegyelem” (Nu există iertare). Aceasta ne viza direct pe noi, lansând ideea „suprimării, fiecărui valah”, pentru a rămâne „o singură naţionalitate, cea maghiară, naţiunea, sângele meu (…) Nu va fi milă!”
Iată deci cui se adresează strigătul-avertisment din titlul volumului lui Adonis Cezar Mihalache. Şi nu neapărat pentru că ar mai exista şi acum pericolul ce ne-a pândit în urmă cu aproape un veac. Vremurile s-au schimbat. Nu mai poate fi pusă în aplicare „mărturisirea leventului” din 1939. Pot exista acum însă cu totul alte pericole ce ne pândesc. Ele sunt „paşnice”, nu mai presupun neapărat vărsare de sânge. Însă sunt cu mult mai periculoase. Fiindcă pefidia iredentismului şi extremismului maghiar a rămas aceeaşi. Ea manevrează însă cu alte metode, a celor pe care le-aş numi „troianiste”, sau, ca să le „botez” cu nişte termeni mai moderni, cele ale „coloanei a cincea”. În aceasta pot fi incluse absolut toate organizaţiile politice ale ungurilor şi „ungurilor-secui” din România (UDMR, Partidul Civic Maghiar, Consiliul Naţional Secuiesc, Partidul Maghiar din Transilvania etc etc), organizaţiile „civice şi culturale” (de ordinul sutelor!), organizaţiile para-militare (care îşi desfăşoară activitatea sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor statului român).
De altfel, războiul jurnalistic al autorului – fiindcă e într-adevăr un război! – este purtat pe două fronturi: unul împotriva celor la care m-am referit în rândurile de mai sus. Sunt urmaşii celor pe care Emil Aurel Dandea, în 1928, îi arăta cu degetul, de la tribuna Parlamentului României. Ei nu gândesc altfel decât înaintaşii lor: „Ţara, naţiunea, instituţiile şi tot ce este valah, e înaintea noastră superlativul odiosului, ce trebuie urât din toate puterile şi combătut cu toate mijloacele (…) Legile ţării le privim din punct de vedere al eludării lor, sau ca să tragem eventualul profit pe care ni-l asigură (…) Cu cât vom avea mai multe libertăţi cu atât vom lucra mai intens, cu cât vom avea mai multe drepturi, cu atât vom fi mai periculoşi pentru Statul Român, căci nouă, drepturi şi libertăţi de la români nu ne trebuie decât ca să le îndreptăm contra lor (…) A slăbi tot ce este românesc, a strica cu tot preţul, a alimenta nemulţumirile, discordia înăuntru, ponegririle în afară – iată datoria noastră pe teritoriul românesc. Patria pentru noi este maghiară, cea veche. Numai cetăţenia forţată, temporală este cea românească. De aceea stăm în cetăţenia impusă nouă, până ce ne vom putea reuni cu patria. Căci existenţa şi fericirea maghiarilor nu se pot încadra între actualele hotare ale României”. Tocmai de aceea, Dandea îi ruga pe „conducătorii ţării noastre de azi, ca şi pe cei de mâine, să gândească asupra acestor probleme”, şi le atrăgea atenţia că „orice încercare de a-i câştiga sufleteşte pe unguri, pe secui, prin politicienii ce li s-au urcat azi în spatele lor, este condamnată dinainte la cel mai catastrofal eşec”.
Celălalt front al autorului este cel împotriva acelora care au devenit slugi şi unelte ale celor care trăiesc „sub asuprirea valahilor, cea mai ticăloasă naţiune de pe suprafaţa pământului”! Ei pot fi catalogaţi, fără nicio reţinere, trădători de ţară şi de neam! Nu din prostie, ci din interes. Nu neapărat doar aceia care s-au vândut pentru un pumn de linte, precum Sabin Gherman, ci și cei ce s-au vândut pe mulţi şi grei „pumni” de arginţi, vânzătorii de ţară, care au pus – şi pun încă! – meschinele şi mizerabilele interese personale şi de partid mai presus de interesele României şi ale poporului român! Iar aceştia sunt, „in corpore”, toţi cei ce s-au perindat la guvernarea ţării în ultimul sfert şi mai bine de veac, din 1990. Ei au „trudit” la dărâmarea industriei, a agriculturii, a economiei româneşti; la vinderea pământurilor, a munţilor şi pădurilor ţării, a tuturor bogăţiilor ei, astfel încât să ajungem o colonie modernă, astfel încât „străinii ni s-au urcat în cap şi ne râd în nas”. Sunt lichelele, slugile plecate, lipsite de pregătire şi conştiinţă. Aceştia sunt urmaşii celor pe care Nicolae Iorga îi numea cândva „hâzii politicieni mâncaţi de pofte şi nevolnicii (…) cârmuitorii neghiobi şi vânduţi ai ţării”, care nu merită niciodată să fie iertaţi de Dumnezeu. Dar nici de poporul român!
Citiţi această monumentală lucrare şi o să aflaţi numele tuturor.
Lasă un răspuns