În istoria literaturii române, Nichita Stănescu ocupă locul unuia dintre cei mai importanți poeți ai secolului al XX-lea. Opera sa lirică a generat numeroase studii dedicate inovației limbajului poetic, filosofiei „necuvintelor” și redefinirii relației dintre om și univers. Mai puțin cunoscută este însă activitatea sa jurnalistică, desfășurată timp de aproape două decenii în redacțiile unor importante publicații culturale. Studiul de față își propune să evidențieze faptul că jurnalismul nu a reprezentat pentru Nichita Stănescu o activitate secundară, ci o extensie firească a vocației sale intelectuale, prin care poetul a participat activ la modelarea vieții culturale românești. A debutat în revista „Tribuna ”în luna martie 1957, cu două luni înainte de debutul meu în aceeași revistă. Imaginea lui Nichita Stănescu este asociată aproape exclusiv cu volume precum Sensul iubirii, 11 elegii, Necuvintele sau Epica Magna. În conștiința publică s-a fixat portretul poetului genial, al creatorului care a schimbat definitiv limbajul liric românesc.
Mai puțin cercetată rămâne activitatea sa jurnalistică. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității din București, în anul 1957, Nichita Stănescu intră în redacția revistei Gazeta literară, mai întâi ca corector, apoi ca redactor. Ulterior devine redactor-șef adjunct la revistele Luceafărul și România literară, două dintre cele mai importante publicații culturale ale epocii. Activitatea sa jurnalistică este atestată în documentele biografice și în dicționarele Academiei Române. Pentru Nichita Stănescu, presa culturală nu reprezenta doar un loc de muncă. Redacția devenea un laborator intelectual. Aici poetul: citea manuscrise; redacta cronici; realiza intervenții editoriale; purta dialoguri cu cei mai importanți scriitori ai generației sale; participa la selecția materialelor literare. Acest contact permanent cu literatura vie explică extraordinara mobilitate intelectuală a poetului.
În paginile publicațiilor culturale se forma ceea ce am putea numi „laboratorul Nichita”. În anul 1957 Nichita este angajat la Gazeta literară, inițial ca corector, apoi ca redactor. În primii ani locuiește chiar într-o cameră a redacției, împreună cu prozatorul Nicolae Velea, situație evocată în numeroase mărturii biografice. Această perioadă este esențială deoarece aici învață: disciplina redactării; tehnica editării textelor; responsabilitatea selecției valorilor; dialogul critic. Departe de imaginea poetului boem, Nichita era un profesionist al cuvântului tipărit. În 1969 este numit redactor-șef adjunct la revista Luceafărul, iar între 1970 și 1973 ocupă aceeași funcție la România literară. Aceste funcții demonstrează că lumea literară îi recunoștea nu numai talentul poetic, ci și capacitatea de organizare editorială. În această ipostază, Nichita: coordona materiale; promova autori tineri; susținea dezbaterile literare; participa la orientarea politicii editoriale. Prin urmare, jurnalismul său nu era unul informativ, ci unul de orientare culturală.
Articolele și eseurile sale depășesc convenția jurnalistică. Textele despre poezie, limbaj, creație și condiția artistului au valoarea unor veritabile eseuri filosofice. Volumul Cartea de recitire demonstrează acest fapt. Aici critica literară este transformată într-o reflecție asupra actului creator. Nichita nu explică literatura. El recreează literatura. Publicistica sa este caracterizată prin: metaforă conceptuală; reflecție filosofică; limbaj poetic; asociere liberă a ideilor; originalitate stilistică. Foarte puțini cunosc faptul că Nichita Stănescu a publicat sute de texte în presa literară. Ele cuprind: editoriale; cronici; evocări; prefețe; interviuri; note critice; eseuri. Nu urmărea senzaționalul. Nu practica jurnalismul politic. Era un jurnalist al culturii. Pentru el, știrea cea mai importantă era apariția unei cărți valoroase. Într-o epocă marcată de constrângeri ideologice, Nichita a reușit să păstreze în publicistică un spațiu autentic al culturii. Textele sale evită polemica sterilă. Predomină: respectul pentru valoare; dialogul intelectual; reflecția estetică; eleganța limbajului. Aceasta explică de ce multe dintre articolele sale pot fi citite astăzi fără să-și fi pierdut actualitatea. Ca jurnalist cultural, Nichita Stănescu a exercitat o influență comparabilă cu aceea a poeziei sale.
Numeroși autori au debutat în revistele unde acesta activa. Criticii literari au remarcat disponibilitatea poetului de a încuraja tinerele generații. Astfel, activitatea jurnalistică completează imaginea mentorului cultural. Istoria literaturii române îl consacră pe Nichita Stănescu drept unul dintre cei mai mari poeți moderni. Totuși, o imagine completă a personalității sale nu poate ignora activitatea jurnalistică. Redactor, editor, eseist și animator cultural, Nichita Stănescu a înțeles că presa literară poate deveni un instrument de educație estetică și de afirmare a valorilor autentice. Dacă poezia sa a revoluționat limbajul, jurnalismul său a contribuit la formarea unei conștiințe culturale moderne. În paginile revistelor pe care le-a slujit cu devotament, Nichita nu a fost doar un administrator al textelor altora, ci un creator de climat spiritual. Publicistica sa demonstrează că jurnalismul cultural, practicat cu inteligență și sensibilitate, poate deveni o formă de literatură și un act de responsabilitate civică.
