Vreți logică desăvârșită, vreți înțelepciune, vreți adevăr, atunci să ascultăm și părinții actuali ai logicii. Am încercat să fac un rezumat a ceea ce spune un mare gânditor al timpurilor noastre. John J. Mearscheimer. El spune: Europa nu se află la o răscruce de drumuri, ci la marginea unei prăpastii”. Silueta sa fiind accentuată de privirea rece și neclintită a lui John J. Mearsheimer. Continentul, odinioară anunțat ca apoteoza păcii liberale și a armoniei instituționale, apare acum în analiza sa mai puțin ca un far și mai mult ca un edificiu fragil, fisuri care se lărgesc nu din exterior, ci din interiorul însăși logicii propriei sale concepții. Mearsheimer nu profețește colapsul; el diagnostichează inevitabilitatea structurală, o eroziune lentă care macină coerența strategiei, mascată de platitudini diplomatice și inerție birocratică. În centrul viziunii sale se află logica inevitabilă a realismului ofensiv: marile puteri nu caută simpla supraviețuire, ele caută dominația sau cel puțin negarea sigură a dominației față de rivali. Europa, fragmentată în douăzeci și șapte de entități suverane, dar legate de instituții supranaționale cărora le lipsește puterea suverană, ocupă un nimbus paradoxal, nici un actor unificat, nici o colecție de strategi autonomi. Instituțiile sale: NATO, UE, OSCE, funcționează nu ca scuturi, ci ca decoruri: fundaluri elegante pe care politica de putere continuă, neprevăzută și necontestată. Când Bruxelles-ul dezbate cotele de carbon, Moscova își recalibrează postura nucleară; când Berlinul invocă „autonomia strategică”, Washingtonul își repoziționează discret activele nucleare în Polonia.
Disonanța nu este accidentală, este sistemică. Instituțiile fără suveranitate sunt oracole fără profeție: ele interpretează lumea, dar nu o pot remodela. Europa lui Mearsheimer este bântuită și de o dublă dependență, de garanțiile de securitate americane și de energia rusească. Această dualitate nu este interdependență pragmatică; este schizofrenie strategică. Statele Unite, în discursul său, rămân echilibratorul indispensabil al Europei, nu din altruism, ci dintr-un calcul rece: o Europă slabă și divizată este o Europă gestionabilă; una puternică și autonomă este un potențial rival. Între timp, infrastructura energetică a continentului, conductele, rețelele, depozitele de stocare, rămâne o legătură geopolitică, care se strânge cu fiecare iarnă și cu fiecare sancțiune. În acest cadru, sancțiunile nu sunt arme, ci răni: ele sângerează atât pe cel care sancționează, cât și pe cel sancționat, expunând lipsa de substanță a politicii externe „bazate pe valori” atunci când este confruntată cu termodinamica și logistica turbinelor. Și apoi este Ucraina, o ruptură, da, dar și o revelație. Ceea ce a început ca o criză de suveranitate s-a metastazat într-o criză a identității europene: nu cine este Europa, ce este capabilă să fie. Războiul nu a trezit Europa, i-a expus somnolența. Avalanșa de arme, valul de retorică, avalanșa de summituri, toate vitale, dar toate reactive. Mearsheimer ar argumenta că Europa nu a ales strategia; a fost aleasă prin strategie, târâtă, lovind și legată de consens, într-o realitate de securitate pe care a refuzat să o numească timp de trei decenii. Unitatea sa este tactică, nu ontologică; hotărârea sa, calibrată în cicluri bugetare trimestriale, nu în intervale de timp pentru generații.
A vorbi despre un „viitor sumbru” înseamnă, în lexiconul lui Mearsheimer, a subestima situația. Întunericul trece. Nu este meteorologie, ci tectonică. Liniile de falie nu se întind de-a lungul granițelor, ci prin instituții; nu între națiuni, ci între presupuneri, între credința că regulile constrâng puterea și adevărul persistent că puterea rescrie regulile. Tragedia Europei nu constă în lipsa idealurilor, ci în faptul că idealurile sale au fost confundate cu armuri. Nu sunt. Sunt pergament, elegante, fragile, ușor de arse în cuptorul competiției dintre marile puteri. Așadar, nu rămânem cu un avertisment, ci cu o oglindă. Ceea ce ne privește înapoi nu este chipul declinului, este chipul alegerii amânate, al suveranității externalizate, al strategiei externalizate speranței. Mearsheimer nu oferă rețete, ci doar un prognostic: o Europă care nu reînvață gramatica puterii sintaxa, verbele, conjugările brutale și necesare nu va cădea. Pur și simplu se va estompa: nu cu zgomot, nici cu un scâncet, ci cu suspinul liniștit, cumulativ al irelevanței, tratatele sale necitite, summiturile sale neatenționate, viitorul său scris nu la Strasbourg sau Bruxelles, ci la Washington și Beijing, la Moscova și Ankara. Întrebarea nu mai este dacă Europa poate supraviețui ca proiect, ci dacă mai are voința de a fi un jucător, mai degrabă decât o paranteză, în sentința necruțătoare a istoriei.
John J. Mearsheimer se prezintă singur: „Sunt profesor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Chicago, unde predau din 1982. Mai presus de toate, sunt un teoretician al relațiilor internaționale. Mai exact, sunt un realist, ceea ce înseamnă că eu cred că marile puteri domină sistemul internațional și se angajează constant în competiție de securitate între ele, ceea ce duce uneori la război. Deși mi-am dedicat viața studiului, m-am angajat și în dezbaterile politice ale zilei. De exemplu, am fost unul dintre cei mai fervenți oponenți ai războiului din Irak din 2003 înainte de a se întâmpla acest lucru și am fost profund implicat în discursul public despre conflictele din Gaza și Ucraina. Cred cu tărie că teoriile științelor sociale sunt de neprețuit pentru realizarea și analiza politicii externe”…
Să fie pace!
