Așa a spus cândva marele scriitor și bunul prieten Petre Anghel. Acum nici dânsul nu mai este, dar tare multă nevoie era de dânsul. Era onest și cinstit, era logic, era un om mare. Privesc la cei care tot vorbesc aiurea despre fostul președinte, care au reușit să-i facă clipele ultime de viață un calvar. Vorba mântuitorului: „cine este fără de păcat să arunce primul cu piatra”. Orice moarte te pune pe gânduri. Nu doar pentru că întrerupe un fir, ci pentru că deschide o ușă spre întrebări fără răspuns. Moartea nu este doar o lipsă de viață, ci o prezență copleșitoare, o tăcere care vorbește mai tare decât orice cuvânt. Când cineva pleacă, nu pleacă doar trupul, ci și amintirile, glasul, gesturile, locul acela gol lângă tine la masă, în autobuz, în tăcerea serii. Moartea este oglinda în care ne privim pe noi înșine. Ne întrebăm: ce înseamnă viața dacă se termină? Ce rămâne? O fotografie, o vorbă spusă, o faptă? Sau doar durerea celor lăsați în urmă? Și totuși, în această durere, se naște ceva sacru — recunoștința pentru ceea ce a fost. Pentru râsul care a răsunat, pentru mâna care a ținut-o pe a ta într-un moment greu, pentru semnele care spuneau mai mult decât vorbele. Fiecare moarte ne reamintește că suntem provizorii. Că timpul nu este un râu liniștit, ci un vârtej care ne ia unii mai devreme, alții mai târziu. Și totuși, în acest provizoriu, stă frumusețea vieții. Pentru că dacă totul ar dura la infinit, nimic nu ar mai avea valoare. Abia pentru că se termină, fiecare clipă devine prețioasă. Moartea nu trebuie temută ca un dușman, ci înțeleasă ca o parte a existenței. E ca umbra care însoțește lumina. Fără ea, nu am ști ce înseamnă să trăim cu adevărat, cu inima deschisă, cu curaj, cu iubire. Când cineva moare, nu încheiem doar o relație, ci o transformăm. Din prezență fizică în prezență spirituală. Din vorbe în amintiri, din gesturi în lecții.
Așadar, orice moarte te pune pe gânduri nu pentru că te aduce în fața nimicului, ci pentru că te readuce la esențial: la iubire, la prezență, la conștientizarea că fiecare zi este un dar. Și poate că, în cele din urmă, singurul mod de a onora o moarte este să trăim cu intensitate, cu prietenie, cu recunoștință, ca și cum am ști că: într-o zi, și noi vom deveni amintire. Cei care vorbesc de rău morții mă lasă cu o profundă tristețe și nedumerire. În esența lor, astfel de gesturi dezvăluie nu atât despre cel mort, căci cel mort nu mai poate fi judecat, nici rănit, nici apărat, ci despre cel viu care vorbește. Vorbind de rău un mort, cineva trădează mai degrabă propria sa lipsă de maturitate morală, de empatie și de respect pentru sacralitatea vieții și a morții. Moartea este o graniță care ar trebui să impună tăcere, nu vorbărie răutăcioasă. Ea aduce cu sine o finalitate care ar trebui să ne facă umili, nu agresivi. Chiar dacă persoana decedată a fost greșită, a greșit sau a făcut rău în viață, moartea îi suspendă pedeapsa din lumea aceasta. Rămâne doar judecata istoriei, a conștiinței colective, poate a divinului, dar nu a celui care vorbește din ură, răutate sau dorință de răzbunare postumă. Este ușor să judeci un mort. Nu-ți poate răspunde, nu-ți poate arăta regretele, nu-ți poate cere iertare. Dar tocmai această lipsă de responsabilitate din partea celui mort ar trebui să ne facă mai atenți, nu mai cruzi. Să vorbim adevărul, dacă trebuie, dar cu măsură, cu luciditate și cu respect. Nu pentru mort, ci pentru noi înșine. Pentru că limbajul nostru, chiar și în privirea trecutului, ne definește sufletul. Mai mult, vorbind de rău un mort, riscăm să-i transformăm pe cei care l-au iubit în dușmani, să reinventăm răni închise, să semănăm discordie acolo unde ar trebui să fie pace. Iar pacea după moarte este un drept elementar al oricărei ființe umane. În final, cine vorbește de rău un mort ar trebui să se întrebe: ce caut eu? Dreptate? Recunoaștere? Revanșă? Sau doar vreau să mă simt mai puternic stând deasupra unui cadavru? Pentru că, într-adevăr, este ușor să fii „victorios” în fața unui mort. Dar este și meschin.
Așadar, părerea mea este clară: vorbirea de rău a morților este o formă de violență inutilă, lipsită de noblețe. Ar trebui să învățăm să lăsăm morții în pace, nu doar ca semn de respect pentru ei, ci ca act de curățenie interioară pentru noi.
Să fie pace! Și da, morții nu se pot apăra…
