În lumea politicienilor, există o specie aparte, pe care am putea să o numim cu sinceritate „aroganții aerieni ai economiei”. Acești indivizi, cu diplome în „arte” politice și fără nici cea mai mică experiență sau cunoștințe reale în domeniul economic, se avântă cu neînfricare în discursuri și decizii care afectează viețile a milioane de oameni. Sunt acei politicieni care, în loc să înțeleagă principiile simple ale cererii și ofertei, cred că economia este un fel de magie neexplorată, pe care o pot manipula după bunul plac, din birourile lor aerisite, departe de orice realitate palpabilă. În loc să asculte experți sau să-și însușească măcar elementele de bază ale economiei, acești lideri se bazează pe sloganuri și promisiuni goale, crezând că dacă repetă suficient de des „investim în viitor”, „stimulăm economia” sau „susținem antreprenorii”, totul se va rezolva ca prin minune. Sunt politicienii cu „voma” în gură – vom face, vom etc. Este uimitor, dar nu surprinzător, cum acești politicieni nu reușesc să înțeleagă că ceea ce pare atât de simplu pentru orice economist cu experiență – să nu cheltuie mai mult decât produce țara, să nu crească datoria publică peste măsură sau să asigure un mediu de afaceri stabil – este complet străin de mintea lor limitată. În schimb, ei preferă să arunce cu vorbe despre „reforme” și „pacte sociale”, ca și cum economia ar fi o păpușă de cânepă, pe care o pot controla cu un simplu gest sau o declarație pompoasă. Dar realitatea este crudă: aceste personaje, lipsite de fundament economic, sunt precum piloți fără cunoștințe de navigație, aruncându-se în zboruri periculoase pe cerul economic, fără a ști nici măcar diferența dintre o briză și o furtună.
Și totuși, ce să mai spunem despre acei politicieni care cred că inflația se combate cu discursuri patriotice sau cu câteva cifre încrustate pe bannere? Ei nu înțeleg că inflația nu e doar o problemă de exprimare, ci un proces complex, influențat de o multitudine de factori – de la politicile monetare și fiscale, până la comportamentul consumatorilor. Dar pentru acești lideri, totul se rezumă la a striga „scăpăm de inflație!” ca și cum ar fi o vrajă magică. În plus, ei sunt cei care consideră că, dacă dau un salariu minim mai mare sau cresc TVA-ul la o anumită categorie, toate problemele economice se vor rezolva, fără a înțelege că astfel de măsuri pot avea efecte secundare greu de controlat, precum inflația crescută sau dezechilibrele bugetare. Ce poate fi mai amuzant (și trist în același timp) decât acea atitudine de „știu totul, dar nu înțeleg nimic”? Politicienii aceștia par să creadă că economia e un fel de puzzle din care pot scoate piesele la întâmplare, sperând ca rezultatul final să fie o imagine de vis. În realitate, însă, economia e un mecanism delicat, asemenea unui ceas elvețian, care necesită cunoștințe, răbdare și, cel mai important, respect pentru principiile fundamentale. Dar dânșii, în toată aroganța lor, preferă să dea din umeri și să spună „așa trebuie, pentru că așa vreau eu”, uitând că deciziile lor pot duce la dezastru social și economic.
Un alt aspect tragic, dar și comic, este modul în care acești politicieni interpretează „lucrurile simple”. Pentru ei, să echilibrezi bugetul de stat înseamnă să crești impozitele nu să tai din cheltuieli, fără a înțelege că, uneori, economia are nevoie de stimulente, nu de austeritate. Dar, desigur, pentru ei, austeritatea este o soluție magică, iar stimulentele sunt un moft de economist „neliniștit”. În loc să înțeleagă că investițiile în educație, infrastructură sau cercetare aduc beneficii pe termen lung, preferă să se oprească la măsuri populiste, care să le aducă voturi și laude din partea celor care nu vor să vadă adevărul: că economia nu funcționează cu decizii de moment, ci cu strategii pe termen lung, pe care acești politicieni nu sunt capabili să le conceapă, cu atât mai puțin să le implementeze.
Și, nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm mentalitatea de „îmi asum”. Această aroganță a liderilor politici, care se cred infailibili și de neatins, a devenit o slăbiciune cronică. Ei nu vor să asculte, nu vor să înțeleagă și, cel mai grav, nu vor să recunoască că uneori nu știu. În schimb, preferă să dea vina pe „oculte” sau pe „Uniunea Europeană”, uitând că, în esență, deciziile lor greșite sunt cele care adâncesc criza, nu factorii externi. În acest mod, ei se transformă în niște caricaturi ale propriilor lor promisiuni, spunând că „economia e complicată”, de parcă ar fi un labirint de care nu pot ieși, în timp ce, de fapt, tot ceea ce trebuie să facă este să înțeleagă și să aplice câteva principii fundamentale.
Politica românească pare să fie un teatru al absurdului, unde politicienii lipsiți de cunoștințe economice se joacă cu viețile oamenilor, crezând că economia e un fel de joc de societate sau un puzzle din care pot scoate piesele după bunul plac. Ei sunt acei „aroganți aerieni”, care zboară pe deasupra realității, fără să vadă cât de mult rău fac cu deciziile lor superficial gândite. Cu toate acestea, răbdarea și umilința de a învăța ceva în plus despre lumea în care trăiesc ar putea fi salvarea lor și, implicit, a țării. Până atunci, însă, vom rămâne martorii unui spectacol tragicomic, în care cei care ar trebui să fie lideri înțelepți devin, de fapt, niște personaje de comedie involuntară, cu diplome în „arogantă și ignoranță economică”.
