Pe metopele Columnei lui Traian din Roma avem reprezentate apele sfinte ale fluviului Dunărea (Danubius), dar și reprezentarea simbolică a acestei forțe a naturii ca zeitate. Romanii s-au lovit de această forță în drumul lor spre cucerirea acestor teritorii. Au traversat apele fluviului pe poduri de vase ușoare, dar au ridicat și câteva poduri de-a lungul timpului, unid malurile sale. Cel mai cunoscut pod și ale cărui „picioare” se mai văd și astăzi este cel ridicat de Apolodor din Damasc, arhitectul împăratului Traian, construit între anii 103 şi 105. O lucrare de arhitectură amplă și deosebită, o adevărată „minune a Antichității”. Unii istorici arătau că a fost nevoie ca Dunărea să fie abătută parţial de la cursul normal, cu ajutorul unui braţ mort, pe malul drept, pentru a putea fi realizaţi cei 20 de piloni ai podului care măsura peste un kilometru. Mortarul din structura podului era foarte rezistent şi se întărea foarte repede în contact cu apa, iar grinzile podului erau din stejar, potrivit istoricilor. Deși podul a fost distrus în secolul al treilea, în afara pilonilor de piatră, și alte părți din structura sa au rezistat. Cel puțin o grindă de stejar s-a păstrat din podul antic de la Drobeta – Turnu Severin, ridicat din ordinul împăratului Traian, în vremea războaielor daco-romane. „Stejarul folosit la podul de peste Dunăre n-a fost adus din sud-vest, cum se crede, ci din nordul Dunării. Deci, la construirea podului, Traian trebuie să fi fost stăpân — cel puțin în parte — pe regiunea colinelor din Oltenia sau Banat, unde creștea asemenea stejar şi era uşor de adus”, arăta inginerul Ion Florescu, în Revista pădurilor (1967).
Unii istorici susţin că în vremea împăratului Hadrian, succesorul lui Traian pe tronul Imperiului Roman, podul a fost distrus parţial, de teamă că el să nu folosească dacilor răzvrătiţi. În secolul al XIX-lea, ruinele podului din care se vedea unul dintre pilonii săi de piatră au devenit o atracție pentru călătorii pasionați de istorie, însă localnicii nu erau interesați de soarta lui, la fel cum s-a întâmplat și cu alte ruine ale unor monumente antice și medievale de pe teritoriul României. În 1906, Comisia Internațională a Dunării a decis să distrugă doi stâlpi care stânjeneau navigația. În 1932, erau 16 stâlpi rămași sub apă, dar în 1982 doar 12 au mai fost identificați de arheologi. În prezent se pot vedea primul și ultimul stâlp pe malurile Dunării. Ruinele podului de la Drobeta – Turnu Severin au fost declarate monument istoric. Dar în afară de aceste lucrări ample, romanii au mai deschis câteva șantiere de sistematizare a transportului vaselor pe Dunăre, ce au săpat căi de acces în piatra muntelui. Rămășițele lucrărilor ample realizate de romani pe Dunăre, în timpul pregătirilor de război cu dacii, au fost descoperite în cele mai „sensibile” locuri de pe cursul fluviului, la Porțile de Fier. De-a lungul timpului, apele au înghițit însă cea mai mare parte a vestigiilor antice. La începutul secolului al doilea, armatele romane au trecut Dunărea pe podurile de corăbii, realizate în zona localității Baziaș (Caraș-Severin), unde fusese înființat castrul Lederata și la Dierna – antica Orșova din Mehedinți, locurile de unde începeau cele două drumuri romane care ocoleau munții Banatului, prin est și vest și înaintau spre nord, în Dacia. Cele două localități din România se află la o distanță de circa 120 de kilometri, iar între ele se întinde Defileul Dunării, cu cea mai dificilă parte a sa, strâmtoarea „Cazanele Dunării”, unde debitul apelor, distanța mică între maluri, stâncile și curenții făceau extrem de dificilă navigația pe fluviu. Invazia romană a fost pregătită temeinic, lucru arătat de numeroasele construcții antice ale căror ruine s-au păstrat pe ambele maluri ale fluviului. În afara cunoscutului pod antic, mai sunt alte două lucrări identificate în zona Cazanelor Dunării, la fel de spectaculoase. Aici, până la sfârșitul anilor ’60, puteau fi încă văzute și reperate rămășițele unui drum antic roman, suspendat de stânci, dar și ale unui canal navigabil, amenajat de romani.
Cea de a doua lucrare din vremea împăratului Traian a fost identificată în Defileul Dunării, cunoscut popular ca Porțile de Fier. Aici, romanii au construit primul drum suspendat din Dacia, iar rămășițele sale s-au păstrat până în anii ’60, când nivelul Dunării a fost crescut cu aproape 30 de metri, ca urmare a amenajării Sistemului Hidroenergetic și de Navigație Porțile de Fier I. La începutul secolului al doilea, romanii au construit primele drumuri imperiale, de piatră, pe teritoriul Daciei. Un astfel de drum a fost construit pe malul drept al fluviului, în zona Cazanele Dunării și traversa defileul pe o porțiune de circa 40 de kilometri. Din cauza stâncilor uriașe și a faptului că pe un sector de vreo cinci kilometri, lățimea fluviului se îngusta la mai puțin de 60 de metri, constructorii au recurs la o soluție ingenioasă pentru construcția drumului. În unele locuri, a fost dăltuit în munte, iar în alte zone a fost suspendat cu podele din lemn aşezate pe grinzi de stejar, înfipte în peretele de stâncă. „Dintre rămășițele romane ce s-au mai păstrat până azi, fără îndoială Calea lui Traian este una dintre cele mai grandioase. Pe calea Dunării de la Drencova către Orșova pe malul drept vedem această capodoperă a soldaților lui Traian, care la ordinele acestui împărat au tăiat stâncile, pentru a face cale pe malul drept al Dunării”, arăta istoricul Aron Densușianu, în revista Familia (1866). În secolul al XIX-lea, drumul de pe malul drept al Dunării era încă folosit, iar pe marginile sale, din loc în loc se aflau zece monumente de piatră, sculptate în stâncă, numite „Tabula Traiana”, care aminteau eforturile depuse la construcția drumului și aduceau omagii împăratului Traian.
„Romanii nu cunoșteau încă puterea vaporelui, aerului, electricității și aici numai în puterea lor proprie se încredeau. Lucrătorii acestei opere mărețe, care în afară de puterea lor numai ciocanele și securile băieșilor aveau la dispoziție, mai înainte de toate trebuiau să caute locul ca să taie în stânca țepișă care mai pretutindenea se adâncea în apă și se înălța spre cer. Dar pentru a face asta, era neapărat să ridice peidestale asupra apei, apoi de pe acestea au tăiat, scobit și sfredelit stâncile”, amintea istoricul Aron Densușianu. Din loc în loc, pe marginea dumului, lucrătorii au dăltuit trepte spre apele Dunării pentru a-și putea astâmpăra setea. Drumul dăltuit în stâncă a fost construit în condițiile vitrege ale războaielor dintre daci și romani și cele la fel de dificile pe care le crea Dunărea în cea mai periculoasă porțiunea a sa, din cauza curenților puternici din Cazanele Dunării.
Unul dintre monumentele comemorative ridicate pe drumul construit de romani prin Cazanele Dunării este cunoscut și astăzi sub numele „Tabula Traiana” și rezistă de peste 19 secole. În ‘60 monumentul a trebuit mutat cu 30 de metri mai sus pentru a nu ajunge sub apele Dunării, odată cu amenajarea hidroenergetică Porțile de Fier. „Tabula Traiana” are dimensiuni de patru metri și 1,75 metri, era cioplită în piatră deasupra drumului și pe ea au fost reprezentați doi delfini plutind pe ape și un vultur zburând pe cer. Textul în limba latină a fost descifrat astfel: „Împăratul Cezar fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn a făcut acest drum”. Tabula Traiana, salvată din calea apelor, nu a fost singurul monument dăltuit în stâncile de la Porțile de Fier, pentru a-l omagia pe Traian, amintind lucrările grandioase din vremea sa. La sfârșitul anilor ‘60, noul lac de acumulare de pe Dunăre a inundat alte cinci sau șase astfel de lespezi tăiate în stâncă (unii spun chiar 10) în vremea împăraților Tiberius, Claudius, Domițian și Traian. Unul dintre monumente, identificat de arheologi în apropierea așezării numite Fortul Dianei, de lângă orașul Kladovo, comemorează canalul navigabil al lui Traian de la Porțile de Fier, realizat în anul 101 d.Hr.. Potrivit arheologului sloven Jaroslav Sasel, lespedea de marmură a fost scoasă la iveală în 1969, din vecinătatea fortului roman de pe malul Dunării, de un excavatorist care scotea pământul cu un utilaj. Inscripția sa atestă amenajarea unui canal navigabil la Porțile de Fier, încă din Antichitate. „Împăratul Cezar Traian August, fiul zeiței Nerva, biruitor asupra germanilor, preot principal, deținător al puterii tribuniciene de cinci ori, tatăl țării sale, consul pentru a patra oară, a pus în siguranță navigația de-a lungul Dunării, periculoasă din cauza vâltorilor, prin săparea unui nou canal”, arăta Tabula Romană, cercetată la sfârșitul anilor ‘60 de arheologii din fosta Iugoslavie. În cercetarea numită „Canalul lui Traian de la Porțile de Fier”, arheologul Jaroslav Sasel arăta că împăratul a petrecut iarna anului 98 și tot anul 99 în Moesia, cu armatele sale. Acolo a acordat o atenție deosebită disciplinei militare, iar împreună cu conducătorii legiunilor sale a elaborat planuri atente pentru un atac preventiv asupra dacilor.
„Elementele relevante sunt: construcția faimosului pod fortificat la vechiul punct de vad de la Kostol; mobilizarea pe picior de război a flotilei fluviale militare; reorganizarea bazelor militare de pe malul de nord al Dunării; crearea unui serviciu de spionaj; coordonarea și organizarea trupelor care urmează să fie utilizate în asalt; un program de construcție pe scară largă pentru a oferi cazare pentru forța de invazie și pentru a crește capacitatea porturilor în lunile de iarnă; modernizarea și reconstrucția căii de remorcare de-a lungul râului, în special porțiunile tăiate în stâncă din defileuri; ingineria canalelor navigabile de pe tronsoane repezi ale râului – această ultimă măsură fiind stabilită prin deducție”, arăta arheologul. Canalul de navigație ar fi avut o lungime de 3,5 kilometri, arăta arheologul. Până la amenajarea hidro-energetică Porţile de Fier, navigaţia în Defileul Dunării era extrem de dificilă, chiar dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea au avut loc lucrări de amenajare a unui canal navigabil. Zona Cazanelor Dunării, cu o lungime de circa nouă kilometri, în amonte de Orşova, punea cele mai mari probleme marinarilor din cauza curenților, iar pentru tractarea navelor mai mari prin strâmtoare erau folosite locomotive, pe o cale ferată îngustă, construită pe malul românesc al fluviului. Nivelul apei a crescut şi s-a format lacul de acumulare cu o lungime de 130 de kilometri şi un volum de peste 2.200 milioane metri cubi de apă (video), care se întinde de la baraj până la confluenţa cu râul Tisa. Lacul cuprinde zona Defileului Dunării, cel mai mare defileu din Europa, între localitățile Baziaş şi Orşova. A înghițit mai multe insule și vechiul drum antic, însă a adus beneficii economice importante celor două state. Vechiul drum imperial a rămas ca amintire în cărțile poștale și ilustratele de epocă, însă Tabula Traiana poată fi văzută pe malul sârbesc al Dunării. În dreptul ei, pe malul românesc, în anii ’90 a fost ridicat Chipul lui Decebal, cea mai mare din Europa și una dintre cele mai mari statui din lume, cioplită în stâncă, în apropiere de Orșova. Basorelieful care îl reprezintă pe regele dac a fost dăltuit în stâncile versantului care străjuiște Cazanele Dunării și a căpătat dimensiuni dimensiuni uriașe: înălțimea de peste 40 de metri, lățimea de 25 de metri, lungimea ochilor de patru metri, lungimea nasului de șapte metri, lățimea nasului de patru metri. Monumentul din Cazanele Dunării a fost realizat de sculptorul Florin Cotarcea, din Orșova, ajutat de mai mulți alpiniști, în perioada 1994 – 2004, iar lucrările derulate cu eforturi considerabile au fost finanțate de omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan. Poate o cercetare modernă cu radiolocație și radar sau alte metode noi, alături de o implicarea unei echipe de scafandrii, va aduce noi dovezi despre existența acestor mega-construcții antice și a stadiului în care se asflă în prezent. Astfel Muzeul Porțile de Fier va putea expune o machetă a acestor lucrări de amploare făcute acum 2000 de ani, spre a cunoaște și noi nivelul tehnic și ingineresc al Marelui Imperiu Roman. (George V. Grigore)
