„Glasul roților de tren…” era o melodie îndrăgită într-o anume perioadă și confirma faptul că aceste drumuri de fier au ajutat enorm la dezvoltarea țării noastre. Ca și în cazul apariției roții în istoria umanității și îmblânzirea calului, boului și măgarului, ce au folosit la transporturi și lucrări agricole, și apariția primelor linii de „cale ferată”, făcute din lemn, au apărut în secolul al XVI-lea, în zona Brad și în Leberthal (Alsacia). Lemnul mai era folosit în orașe, la podirea drumurilor importante, spre a ușura accesul. Este adevărat că în antichitate exista un sistem arhaic de cale ferată însă mult diferit față de cel present. Primele mărturii ale unor căi de rulare pot fi considerate cele din Diolkos, prin care se transportau bărci de-a lungul istmului Corint, în Grecia, datate în 600 î.Hr., unde vehicule cu roți, trase de oameni sau cai, se deplasau pe niste făgașe (rigole) din calcar. Acest mod de transport rămâne în uz peste 650 de ani, adică cel puțin până la sfârșitul secolului I d.Hr. fiind copiat și în alte zone ca insula Malta și anumite regiuni ale Imperiului Roman. Strămoșii căii ferate cu făgașe de lemn datează din secolul al XVI-lea. Astfel, în minele din Leberthal (Alsacia) se utilizau aceste tipuri de șine în anul 1525; vagoanele, prevăzute cu roți metalice de diametru mic, rulau pe longrine de lemn. De asemenea, în minele de aur de la Brad, din Transilvania (România), se utilizau vagoneți de lemn. Pentru schimbarea direcției se utilizau macaze de lemn, prevăzute cu ac și inimă. Acești vagoneți și macaze sunt printre primele semnalate în tehnică și demonstrează ingeniozitatea meșterilor anonimi ai tehnicii populare românești. Drept dovadă certă, la „Muzeul căilor de comunicație din Berlin” (Germania) se afla un astfel de model din secolul al XIV-lea, care a funcționat la mina de aur din Brad – Munții Apuseni.
De altfel, primul vehicul care a circulat pe șine e din România, din aceeași mină, și datează din secolul al XIV-lea și se află în același muzeu din Berlin. Vagonetul era folosit pentru scoaterea minerului din mină și transportarea lui până la șteampurile („morile” de minereu) din apropiere. Asemenea vagonete s-au întrebuințat în aceleași scopuri și în Anglia, dar de-abia la începutul secolului al XVII-lea, deci cu 200 de ani mai târziu. Un model al acestui vagonet (copie) este expus la „Muzeul tehnic al căilor ferate din București” și unul la Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida”, împreună cu șinele de lemn și cu un schimbător de cale (macaz). Șinele erau făcute din prăjini lungi de lemn, așezate cap-la-cap, vagonetul avea roți speciale din lemn, iar macazul avea „ac” și „inimă”. Privind în istorie, putem spune că în jurul anului 1500, în perioada domnitorului Petru Rareș (n. 1483 – d. 3 septembrie 1546, Suceava; fiul natural al lui Ștefan cel Mare), în zona României circulau primele vagoane pe șine (de lemn). În Germania anilor 1650 putem vorbi de existența unei căi apropiate de ceea ce avem noi ca și „căi ferate”. Șinele erau de asemenea din lemn, iar vagoanele erau trase de cai. O astfel de modalitate de transport este descrisă în 1556 de Georgius Agricola. Această tehnologie se răspândește în întreaga Europă, fiind semnalată în zona britanică în jurul lui 1600. Se ajunge până la utilizare convoaielor de vagoneți, utilizate la căratul minereului, trase de cai sau propulsate gravitațional prin crearea unor pante artificiale. În acest ultim caz, la sosirea la destinație, vagoneții erau frânați printr-un sistem ingenios prin care roțile erau presate. Au urmat implementarea șinele de fontă și oțel, iar „calea vagoneților”, așa cum era cunoscută initial, a devenit „calea de fier” (calea ferată).
Fac obiectul istoriei transportului feroviar primele linii din lemn, piatră și cele moderne din oțel, unde ca forță de propulsie s-au folosit mai întâi caii, ca apoi să se introducă transportul mecanizat cu locomotive cu abur, motorină sau electrice. Din anul 1830 putem vorbi de transportul modern, apărut în Anglia, de unde s-a extins în întreaga lume. Astăzi avem trenuri care circulă cu viteze fantastice, transportând marfă sau călători, pe șine sau cu sustentație magnetică, rivalizând cu transporturile aeriene. Faptul că, undeva în Munții Apuseni, meșterii locali au gândit un asemenea system de transport, acum peste 500 de ani merită să fie menționat în istoria acestor transporturi. În present mai avem încă o rețea feroviară destul de întinsă. Chiar și „mocănițele” turistice ce pufăie prin România astăzi pe căi ferate cu ecartament îngust sunt o dovadă a continuității acestor prime inovații. Orice am spune, specialiștii subliniază faptul că vehiculele pe șine reprezintă viitorul în transportul omenirii. Și dacă este așa, parcă „glasul roților de tren”, la asemenea viteze viitoare, devine ca un foșnet, asemănător zefirilor…
Lasă un răspuns