– interviu cu Milena Munteanu din Toronto / Canada –
Am avut onoarea s-o cunosc pe Milena Munteanu, căsătorită cu profesorul Marin Lițoiu pe care-l cunoșteam din anii tinereții, fiind din aceeași localitate, Zătreni, Vâlcea. Acum domnul Marin Lițoiu este academician în Canada! Ultima oară ne-am întâlnit anul trecut la Festivalul Dealul Muierii, când am cunoscut-o pe doamna Milena, deși colaboram online de mai mult timp, pe teme culturale, dânsa făcând parte din comisia de jurizare la concursurile literare pe care le-am organizat.
– Distinsă doamnă Milena Munteanu Lițoiu, sunteți de loc din Mărginimea Sibiului, o zonă cu un puternic impact al românismului prin tradiție, obiceiuri, etnografie și folclor. Deși acum vă aflați la mii de kilometri de locurile natale, acestea au rămas încă „sfinte” în conștiința, inima și sufletul dumneavoastră?
– Distinse domn, părinții și bunicii mei sunt din Mărginimea Sibiului, eu însă sunt născută la Craiova din părinți ardeleni, care au acceptat poziții la Institutul de Proiectări Județene Dolj, într-un efort de a reconstrui și înălța capitala Olteniei. Asta pe mine mă face să fiu olteancă, în plus, m-am căsătorit cu un oltean. Legăturile cu țara au rămas întotdeauna puternice, iar pentru mine Mărginimea Sibiului a rămas sfântă, cum spuneți, deși nu am petrecut decât vacanțele acolo. Am găsit însă o curăție de suflet, o frumusețe extraordinară în oamenii din generația bunicilor mei, atât cât am apucat să-i cunosc… Săliștea se mândrea că a dat țării mulți oameni de frunte, are chiar o alee a academicienilor, cu statui ai fiilor Săliștii, pe care îi onorează și azi. Am crescut așadar într-un respect pentru valori – nu doar academice, ci, în sens mai larg, valori umane. Pentru cine nu știe zona sau despre ce vorbesc, aș sugera să se uite la costumul popular Săliștenesc, alb-negru, să îmi spună ce vede, dacă e frumusețe în el, sau nu… iar acest aspect este doar o dimensiune legată de comunitatea și de verticalitatea noastră, într-o zonă care a fost sute de ani sub alte stăpâniri. Cred că acolo se poate observa chintesența spiritului nostru, distilată în timp, exemplificată prin vorbe de duh, transmise din generație în generație, înțelepciune nativă ce farmecă.
– Ce v-a determinat să părăsiți România și să vă stabiliți în Canada?
– Când pleci din satul tău, din matca ta, devine mai puțin important în ce oraș trăiești. Legătura cu pământul e la țară. Orașele au un alt sens al comunității, aglomerațiile urbane diluează relațiile dintre oameni și slăbesc legătura cu rădăcinile. Cel puțin așa mi se pare mie. De la Craiova am fost repartizați la București, în cercetare, unde soțul meu și-a luat primul doctorat și de acolo am plecat spre alte studii în Canada. Cum n-am ars podurile în urma noastră, întoarcerea a rămas o alternativă posibilă.
– Cum se face că dumneavoastră, o ardeleancă, v-ați căsătorit cu un oltean din comuna Zătreni din sudul județului Vâlcea? Cum a reușit domnul Marin Lițoiu, actualmente academician în Canada, să vă cucerească și în ce împrejurări v-ați cunoscut, bănuiesc că în România?
– Noi am fost colegi de grupă la Universitatea din Craiova, la Facultatea de Automatică. Marin a avut dintotdeauna o distincție a lui. Îl remarcasem la o oră de filozofie, când a răspuns surprinzător de coerent și articulat, iar profesorul Ceapraz, ce era foarte strict, a avut o conversație lungă, numai cu el, deși toată clasa era de față. S-au duelat în lecturi, păreri, puncte de vedere, iar de atunci mi-a devenit clar că era ceva special cu acest student ce-și terminase liceul la Bălcești, dar care putea întreține o conversație filozofică în timp ce se califica și la olimpiadele naționale de matematică între universități etc… De atunci încolo surprizele s-au ținut lanț, cred că nici el nu anticipase ce avea să-i rezerve viitorul. Avea un talent aparte, dar și o determinare cum n-am văzut, iar când lua o pauză de la învățat, trăgea o fugă la țară să dea o mână de ajutor. Cum ținea să-și ajute familia, lucra în vacanțe pe șantierele patriei. A fost și a rămas atașat de locurile natale. La el legătura cu mama, o sfântă, a fost foarte puternică.
– De obicei locuitorii altor zone au prejudecata și zic „cum să te căsătorești cu un oltean?” Dar dragostea este mai puternică, așa cum s-a întâmplat cu marea interpretă de muzică populară Lucreția Ciobanu care s-a căsătorit cu un teleormănean! Nu ați avut probleme cu părinții când i-ați anunțat că vă căsătoriți cu un… oltean!?
– Nu, nu am avut. Prietenii părinților m-ar fi văzut însă cu băiatul mai marelui zilei, care la vremea respectivă răscolise tot orașul căutând o fată educată, care să-i aducă fericirea. Părinții mei vedeau însă lucrurile larg, ca și mine. Eu căutam valoarea intrinsecă a persoanei, nu avuția pe care o aducea. După părerea multora, eu ar fi trebuit să fac alianțe cu protipendada, să mă înșurubez în avuții deja câștigate, în relațiile de circumstanță, dar eu nu vedeam lucrurile așa. Dimpotrivă, eu am pariat pe un băiat de la țară, oltean, cum spuneți. Știam însă că avea ceva cu totul special: ca atunci când găseai un bob de aur în nisip, trebuia doar să te apleci să îl ridici, să îl ajuți să se șlefuiască, să-și realizeze potențialul. Succesele lui sunt multe și nici nu le știu pe toate. A reușit să intre în rândurile elitei științifice canadiene. Mai mult, e menționat de către Universitatea Stanford ca unul dintre cei mai citați cercetători în domeniu, situându-se în primele două procente la nivel mondial. În plus, a știut să-și păstreze farmecul și umorul. Așadar, ceea ce mulți cred că a fost o întâlnire improbabilă, s-a dovedit a fi șansa unei aventuri extraordinare trăite splendid împreună.
– Ce profesie aveți în Canada și câteva cuvinte despre evoluția dv, un scurt CV.
– Cum spuneam, sunt absolventă de Automatică și lucrez ca arhitect de sisteme, în domenii de vârf. Predau la Universitatea din Toronto trei cursuri de arhitectură pe care eu le-am dezvoltat, împreună cu o echipă pe care am condus-o, am fost nominalizată pentru „Clubul Președintelui” la compania la care lucrez, vorbesc în conferințe internaționale, etc.
– Sunteți o scriitoare care ne reprezintă cu mândrie neamul românesc. Când v-ați descoperit talentul scriitoricesc și când ați debutat?
– În literatură valorile par să fie destul de fluide, și apoi am văzut destui scriitori ce se auto-intitulează „mari”, uneori fără bază reală, așa că eu stau deoparte de cuvinte „mari”. Am fost însă răsplătită („showered”, cum spun englezii), cu păreri critice extrem de favorabile, chiar surprinzătoare. Am fost comparată cu diverși alți scriitori, de la Dinicu Golescu, la Hogas, Aristide Buhoiu, Ioan Grigorescu, Fundoianu… iar alții au făcut referiri la Bruce Chatwin și Eduardo Galeano. Cum pe unii dintre aceștia nici nu îi citisem, nu știu cum să-mi explic aceste paralele. Eu doresc să mă exprim doar pe mine. Nu încerc să mă înscriu în vreun curent literar sau să mă compar cu cineva. Pentru mine autenticitatea e totul. Am avut întotdeauna o ușurință, cultivată prin lecturi atente în mai multe limbi de circulație, și cred că așa am învățat câte ceva din rafinamentul franțuzesc, ca apoi să mă dezbar de mai toate artificiile printr-o concizie inspirată de spiritul englez. Am încercat să mă îmbib de culturile pe care le-am descoperit. Am citit literatură universală cu adevărat „mare” cum spuneți dvs. Unele texte indiene vechi, literatura sud-americană, am fost influențată de unele valori japoneze și am încercat să înțeleg gândirea ce le-a creat. Pe scurt, pe mine m-a mânat curiozitatea, iar natura umană n-a încetat să mă fascineze, oriunde am aflat-o. Atât nuanțele culturale ale diferitelor popoare, cât și fundamentalul uman, cumva previzibil, similar, indiferent de colțul de lume unde se manifestă.
Ușurința, lecturile și preocuparea au fost întotdeauna acolo, în adâncuri, dar înăbușite de alte priorități care îmi ocupau atenția şi timpul. Am început să scriu abia după moartea tatei, când n-am mai putut stăvili această energie latentă ce a trebuit să erupă, când am avut nevoie de o comunicare mai largă. Scriitorul american James Baldwin spunea: „The terrible thing about being a writer is that you don’t decide to become one, you discover that you are one.” – sau, în traducere: „Un lucru interesant despre a fi scriitor este că nu tu hotărăști să devii unul, ci descoperi că ești.”. Eu cred că există un proces prin care te descoperi, dar și unul prin care devii, ce ajunge să te definească. Pe mine nimic nu m-a influențat mai mult decât lumea de acasă. Găsesc că am avut și am un avantaj extraordinar că am cunoscut tradiția noastră, plină de sensuri, că am știut valorile decantate în timp, că am avut o perspectivă pe adâncime, un punct de pornire solid, să pot contrasta alte lumi. Cineva ar putea întreba ironic: doar UN punct? Lăsați-mă să spun că UNUL e infinit mai mult decât niciunul! În Canada am luat cursuri de creative writting la Universitatea din Toronto, să înțeleg perspectiva celor de aici, dar am încercat să nu mă las influențată prea tare, să îmi păstrez vocea. Mie îmi place să experimentez, încerc să aflu ce merge și ce nu, căutând o comunicare firească, o exprimare concisă și memorabilă, astfel ca scrisul să ajungă la cititor și să aibă impact. Probabil de aceea regretatul profesor Anton (Antoine) Soare, profesor de literatura franceză la Montreal, s-a exprimat cu surprinzătoare generozitate despre o lucrare a mea, „În Sfântul Grai Românesc”, ce fusese inspirată de realitățile Olteniei: „De mult, de foarte de mult, nu am mai citit proză românească de aşa calitate. Evocare concisă, precisă, percutantă, nici-un cuvânt în plus. Episodul cu autobuzul este fabulos, îl situez pe undeva între Rebreanu şi Ferdinand Céline”.
– Ați călătorit și în Japonia, Înainte de a ne împărtăși impresiile pe care vi le-a lăsat această călătorie, vă întreb, și poate pare sau chiar este un paradox, ca să ajungeți acolo ați plecat spre răsărit sau drumul a fost mai scurt mergând spre apus până… ați dat de răsărit, de Țara Soarelui Răsare!?
– Am plecat din Toronto spre apus, dar nu cum mă așteptasem eu să străbatem continentul American și apoi oceanul Pacific tot spre vest. Spre surprinderea mea, din Toronto ne-am îndreptat spre Nord-Vest, am zburat pe deasupra cercului Arctic, și am continuat zburând peste peninsula Kamceatka, spre Sud, să ajungem în Japonia. Devine clar dacă vă uitați pe un glob pământesc. Pe mine m-a fascinat Japonia, iar cartea „Din Țara Soarelui Răsare” prezintă perspectiva unui român călător în această lume insulară. Dl. Ștefan Dumitrescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, a scris prefața, din care citez: „Călătoria autoarei (Milenei Munteanu) prin această lume fascinantă a Țării Soarelui Răsare nu este o întoarcere acasă (nu este deci un roman ulisiac), nu este nici fuga de realitate, o pierdere în altă realitate, ci este mai degrabă un pelerinaj epistemologic și religios la o altă Meccă, la un alt Munte Sfânt, de unde ne întoarcem mai bogați, mai buni, mai înțelepți. Ne căutam pe noi, creștem și ne îmbogățim, mutând mai departe, cu pașii făcuți de experiența noastră intimă, marginile lumii cunoscute. În final spunem că ne găsim în fața unei autoare înzestrate și a uneia dintre cele mai bune cărți de reportaj din literatura română.”
– În ce țări ați mai călătorit și ce impresie v-au lăsat?
– Călătoriile au fost multe, în toate zările, dar aveți dreptate să întrebați ce urme au lăsat. Mă simt un cetățean al lumii care e uluit de minunățiile ei, ce m-au îmbogățit. Cumva, simt și o responsabilitate de a deveni un bun cetățean, căci uneori uităm care ne sunt responsabilitățile față de planeta Pământ, pe care ar trebui să o lăsăm moștenire celor ce vin după noi. Ne purtăm însă ca și cum: „după noi, potopul!” Apoi, văd situații de gravă inegalitate, disparitate a oportunităților, iar pe mine mă dor. Văd și tradiții date uitării, frumuseți, valori și principii viabile ce sunt abandonate. Mă tem că în graba noastră de a satisface unele nevoi individuale, uităm să ne gândim dincolo de imediat și poate dincolo de unele interese mici, egoiste. Uneori uităm să oferim ce avem mai bun. Lumea, așa cum a fost creată, este minunată și sunt atâtea lucruri de învățat chiar și de la oamenii cei mai modești, de la natură, de la răsărituri de soare… îmi place să aflu locuri și oameni ce se relevă în splendoarea lor aparte – și sunt atâtea de descoperit! Mă tem însă că mergem spre o uniformizare, ce poate duce la o sărăcire generală, căci poate șterge nuanțe bogate în sensuri…
– Spuneți-ne câte ceva despre greutățile pe care le-ați întâmpinat la stabilirea în Canada, pentru că acolo totul diferă de condițiile specifice poporului român. Cum ați fost primiți de comunitatea de acolo, cum v-ați împrietenit cu românii de acolo, cum v-ați adaptat condițiilor de mediu, de climă și cum v-ați integrat în societatea canadiană?
– Să nu uitam că am plecat în Canada înainte de a avea Internet iar informația era mult mai limitată decât este acum. E clar că nu știam mai nimic, judecând după lucrurile pe care le-am luat cu noi la plecarea din țară. Am plecat cu batiste din pânză (deși se folosesc numai din hârtie), cu căciulă de blană, crezând că mă pregătesc pentru iarna polară, când lumea nu (mai) sacrifică animale pentru așa ceva, și nici nu se fudulește cu blănuri. Un prieten îmi spusese la telefon ce limbaje de programare se căutau în Canada, așa că le-am învățat chiar înainte de a pleca… la vremea respectivă erau puțini români în afara granițelor, nu era ca acum, când aproape orice familie are pe cineva „afară”. Atât eu cât și soțul meu am venit cu acceptări în universități, la programe cu bursă, dar cum aveam și un copil de cinci ani, eu am ales să lucrez, doar trebuia cineva să pună pâinea pe masă, nu puteam să fim amândoi iar studenți, așa că eu m-am angajat. La vremea respectivă vorbeam o franceză bogată, nuanțată, înțelegeam ceva engleză (căci citeam documentații computeristice), dar nu știam cuvinte de folosință zilnică, doar nu trăisem niciodată în această limbă. De fapt, n-am învățat niciodată engleza sistematic. Așa că am fost extrem de surprinsă că la un test standardizat de limba engleză, scris pe la începuturile mele Canadiene, când nu vorbeam cursiv și nici nu aveam un vocabular englez satisfăcător, am luat un scor în 97 la sută, adică din 100 de oameni testați, aș fi fost printre primii trei. Într-o lume ce vorbește nativ engleza? Am avut întotdeauna ușurință la limbi, dar tot m-a surprins, mai ales că învățasem engleza de pe stradă, cam cum iei răceala de la cineva care strănută. Apoi, deși nu am realizat de la început, am trecut printr-un șoc cultural. Veneam dintr-o societate destul de omogenă, în care înțelegerea lumii era împărtășită (ceea ce te-ar putea face să crezi ca realitatea ar fi doar una), căci venea dintr-o tradiție culturală ce se rafinase în timp, și am plonjat într-o societate multiculturală, ce era inspirată de cele mai diferite colțuri ale lumii. Era clar că cei din jurul meu vedeau și interpretau lumea în cu totul alte feluri, așa că a trebuit să-i înțeleg, să încerc să mă adaptez la realitățile lor. Pe scurt, adaptarea nu a fost ușoară. Deși am plecat cu statut legal, ba chiar și cu acceptări la programe universitare obținute din țară, tot nu a fost ușor. Totuși, eram tineri, și atunci greutățile se duc mai ușor, chiar și când ești la început de drum cu un copil mic, iar unii dintre noi aveau să mai stea câțiva ani pe băncile școlii.
– Diferă mult temperamentul, mentalitatea, caracterul canadienilor de cel al românilor?
– Sigur ca da. E o altă lume. Sunt alte valori. Pentru că în Canada vin imigranți de oriunde, nu cred că e vreo națiune nereprezentată, părerea mea e că și cea mai îndepărtată insulă are o legătură cu Canada. Asta duce la cea mai mare diversitate de oameni care învață să conviețuiască împreună. Pe de altă parte, e adevărat și că orice conflict sau criză din alte părți se răsfrâng asupra cetățenilor canadieni. Pe scurt, cei de aici sunt conectați cu orice alte populații de oriunde, ceea ce face ca orice perturbații de aiurea să se simtă inevitabil și aici.
– Enumerați câteva dintre lucrările dv de suflet.
– Dintre scrierile mele? Cele mai dragi îmi sunt cele legate de locurile de acasă, în particular cele legate de Săliște, cuprinse in volumul „Departe de Țara cu Dor”. N-am mai găsit nicăieri în lume tot ce avea lumea bunicilor mei. Nu numai că este locul nostru de baștină, dar era o frumusețe extraordinară, a noastră, care poate fi pusă alături de orice obiceiuri, tradiții, port, muzică, cuvinte de duh, înțelepciune populară, frumusețe de suflet, spirit de comunitate, etc. Acolo am învățat că putem sta cu capul sus, căci avem de ce. Cred că e foarte important să știi de unde vii, ca să știi unde te îndrepți. Într-una din cărțile mele am scris că în copilărie eram ca un firicel de apă ce își căuta drumul spre marea cea mare, dar știa sigur din ce munți izvorăște. În cartea „Din Țara Soarelui Răsare” am fost fascinată de tradițiile japoneze E scrisă alert și la cald, are impact asupra cititorului, chiar și eu o recitesc cu imensă plăcere.. A urmat volumul „Culori și Ritmuri Sud-Americane”, ce m-a condus spre alte lumi. Fiecare carte are altă personalitate, influențată de specificul local care le-a inspirat.
– Bănuiesc că aveți cetățenie canadiană. Vă este dor de România? Reveniți des în mijlocul rudelor, colegilor și prietenilor români?
– Nu revenim atât de des cât ne-am bucura să o facem. Ne lipsesc multe de acasă, mie îmi lipsesc munții noștri, când trecem pe lângă un râu ne aducem aminte de cele de acasă. Încercăm să revenim la evenimente de familie, de suflet, sau la întâlniri de carte, iar soțul meu încearcă să stabilească (cu ajutorul Consulatului Român de aici), relații academice între țări, pentru conectarea și pe această cale a talentelor noastre la cercetarea globală, să fie cunoscute în lume.
– Aveți un mesaj de transmis cetățenilor din România?
– Aș dori să reamintesc conaționalilor mei că (și noi) avem dreptul, precum și toate motivele să ne prezentăm cu încredere în fața lumii, fără complexe, chiar dacă unele realități actuale ar putea sugera altceva. Iar dacă realitățile pe care le trăim nu ne plac, cred că trebuie să învățăm să gândim pozitiv și practic, ba chiar să punem mâna să facem tot ce ne stă în putință, să le schimbăm. În bine. Istoria ne reamintește că cei ce au curajul să-și ia destinul în mâini au șanse să și-l făurească în termenii lor. Mai mult, istoria consemnează momentele sau perioadele de entuziasm colectiv, de acțiune decisivă ce le ridică deasupra dificultăților, indiferent de natura lor. Mai cred că avem valori și frumuseți extraordinare, dar că nu ne putem aștepta ca ele singure să ne garanteze drumul înainte – viitorul comun trebuie construit în fiecare zi, de fiecare dintre noi, lucrând ca o comunitate. Dacă nu o facem noi, cine să o facă?
– Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu, care sper să ajungă la corzile sensibile ale sufletului românilor de pretutindeni!
