Scriu! Ce altceva într-o lume în care o femeie este călcată în picioarele cuvintelor de o presă care nu-i îngăduie ea să meargă în parlamentul lor, cu o cruce trasă pe frunte. Presa! La noi o femeie și-a dat cu uleiul de mir și la termoscanare aparatul și-a înghițit nodul din gât de trei ori scuipând cu flăcări de ciudă eroarea de citire. Abandonul survine pas cu pas, erele trec păstrând pentru istorie zvâcul unui moment dat, anume, și acesta. Tot ăștia cu crucea în dorul lelii, l-au oprit pe Moș Sictir să se aciuieze cu năbădăile lui unice și irepetabile, pe colțul de zâmbet al cititorului. Domnul FB are legile lui, asta e clar, iar când i-am bătut în poartă am știut asta, geaba acum ne supărăm. Ne convine, nu, este moșia lui, sau prohabul lui cum golanul de Carol al doilea îi zicea lui Nae Ionescu, dându-l afară din biroul prieteniei lui. Că prietenia dacă nu s-ar fi, atâtea nu știu câte nu s-ar împlini. Și eu îl cunosc pe Moș Sictir, de două vieți încă!, una de când mi-a dat Prietenia, alta de când mi-a luat-o. Dar verva s-a rămas semn că încă din pleistocen oamenii se ceartă și se împacă, până ce scotea unul sabia și dezcăpățâna.
Turcii, ferit-a, dezcăpățânau toată famelia, ba și calmucii am înțăles că făceau tot așa… Ștefan Sfântul, când i-a prins pe boieri cu fofârlica, a tăiat și el, dar în genere a încercat cauțiunile care să-l ajute să păstreze Neamul românesc nespurcat de osmanlâi… Dar vom fi acum! Se vede și din helicopter, că de unde, dacă nu din helicopter, am văzut sughițul lui Moș Sictir!? Au sărit prietenii de-o viață. Stai, am zis, eu de două vieți, cu ce mai prejos… Moșul dă cu paraipanul de nu se poate, cele trei peceți ai zice că pe buzduganul lui… Dar e drept în ceea ce face! Apoi, cuvântul nu prea a omorât, oricâte s-ar aduce de argument. Moșul atrage atenția visceral asupra ce nu-i convine, o spune pe șleau, corăbierul sufletului lui nu a obosit, iar vela este mereu sus. Nu este neapărat prieten cu țărmul, dar la nevoie, când ambuscada apelor aduce sirenele, simte că merită să-ți umpli clepsidra cu nisipurile de aur. De la bulgari…
Prizonier timpului, scrisul s-a cam dat în mocirlă, dar porcul nu dă totdeauna prințul, așa că este bine să dai cartoful fierbinte când ești sigur că victima înghite hapul… Ca dintotdeauna, o fac cinstit. Scriu pentru că e musai, dar scriu cu sânge de piatră prețioasă, astfel încât oricât de târziu aș bate-n noapte, la castel să mi se deschidă o poartă. Ce vrei tu? S-ar cădea să aud, dar cum sunt sigur că n-am să aud, să spunem că nu o fac din treaba trebii, nu sunt adept al grupărilor după falange, iar faliile mi s-au părut întotdeauna atât de îndepărtate, că nu am extras din ele nici măseaua de minte. Merg așadar pe linia curcubeului cu care am dat un zvon Bacăului, dar am găsit puterea să stau la margine de gintă, în fond, firul de iarbă mi-e așa de prieten că nici măcar Moș Sictir n-ar pleca pleoapa a îndoială. Doamne primenește gândul meu curat și mă lasă să sper că va fi bine și scrisul ne va rămâne de curat în mâine…
Lasă un răspuns