Coaliția guvernamentală a descoperit că și mâine răsare soarele, ba chiar cu declarații de bucurie la adresa propriei reziliențe. Șa, ca un a fost odată ca niciodată… nu, șterge asta. A fost odată un „cort de circ” unde trăiau trei nebuni care nu erau doar excentrici, ci „arhitecți ai absurdității”, fiecare convins că măreția nu se câștigă, nu se descoperă și nici măcar nu se moștenește, era declarată, ca o prognoză meteo emisă de o veveriță cu un megafon. Numele lor? Bănuț cel Nepăsător, Gogu cel Prea Încrezător și Vărul Îndepărtat al lui Păcală (care insista să fie numit „Sir Reginald von Păcală al Treilea”, deși singurul său titlu era cel mai probabil: o „confunziune între lingură și sceptru”. Marea lor ambiție? Să devină bogați nu „mari” în sensul de înalt, gălăgios sau bogat, ci birocrați: acea specie rară, mitică de persoană românească care radiază importanță fără a emite o singură idee utilă, ca un router Wi-Fi care emite doar semnale statice, dar care cer respect pentru „puterea semnalului său”.
Nu voiau influență. Nu voiau înțelepciune. Își doreau ”aura”. Ideile din cap aprobatoare. Lumea spunea: „Ah, el …” șoptit în timp ce trecea pe lângă oameni, de preferință în timp ce își ajustau un monoclu pe care îl lipiseră de un capac de sticlă. Așa că s-au întrunit în curtea din spate a lui Gogu, sub un nuc care renunțase de mult la producerea de nuci și începuse în schimb să ofteze. Bănuț a propus înființarea unui Minister al Opiniilor Neverificate („M.U.O.”), completat cu o ștampilă pe care scria „Aprobat (Probabil)”. Gogu a replicat cu un manifest de 72 de pagini intitulat „De ce pâinea mea prăjită pentru micul dejun merită o includere în Patrimoniul UNESCO”, argumentând că pâinea sa cu maia ușor arsă era „un palimpsest (papirus) al rezistenței proletare și al serendipității (ceva de genul: cauți ceva și dai de necuratul) artizanale”.
Sir Reginald von Păcală al Treilea, a cărui întreagă garderobă consta dintr-un sacou de catifea, trei șosete asortate și o profundă neînțelegere a modului în care funcționează gestica a anunțat că va candida la funcția de primar al orașului Nicăieri-în-Drum, făcând campanie electorală pe baza unei singure promisiuni strălucitoare: „Voi face ca tăcerea să sune importantă.” Ulterior a clarificat: „Nu tăcere adevărată. Tăcere aleasă. Cu muzică ambientală de harpă și o prezentare PowerPoint.” Metodele lor erau mai puțin strategice, mai degrabă o simfonie slapstick (un fel de comedie de gesturi). Au ținut conferințe de presă în care „presa” era un porumbel speriat și un pitic de grădină foarte neimpresionat. Au emis decrete „Începând cu efect imediat, toți norii vor fi redenumiți după noi” și le-au lipit pe stâlpii de iluminat folosind un lipici făcut din regres și ceai prea fiert. Au încercat chiar să înregistreze ca marcă cuvântul bărbați de stat, doar pentru a afla, după trei ore de dezbateri aprinse cu o funcționară municipală pe nume Ileana, care văzuse totul, că nu poți înregistra ca marcă un cuvânt care este deja folosit ironic de fiecare bunică din Oltenia pentru a descrie noua colecție de pitici de grădină a vecinului ei.
Totuși, iată răsucirea care stârnește, strâmbă limba și gâdilă adevărul. Prostiile lor au funcționat. Nu în felul în care și-au imaginat (fără parade, fără statui, fără certificare oficială de bogații de la Ministerul Bunului Simț), ci în modul tăcut și încăpățânat în care absurditatea o face adesea. Oamenii au început să citeze metaforele lui Bănuț, bazate pe toast, la cine festive. Ștampila „Aprobat (Probabil)” a lui Gogu a apărut, neautorizată, dar îndrăgită de invitații de la nuntă, formulare fiscale și certificatul de adopție al unui câine foarte confuz. Și Sir Reginald? „Tăcerea lui atent selecționată” a devenit un fenomen local: vecinii au început să facă pauze la mijlocul propoziției, dregându-și glasul cu o gravitate teatrală și privind cu subînțeles ventilatoarele de tavan, doar pentru a se „simți” bogații, chiar dacă numai pentru trei secunde. Pentru că iată adevărul inconfortabil și strălucitor de care au dat peste în timp ce se împiedicau de propriile ambiții: bogați-tatea nu este un titlu. Este o halucinație colectivă pe care suntem cu toții de acord să o fredonăm. Este clipirea comună atunci când cineva poartă șosete cu sandale și o numește „diplomație avangardistă”. Este înclinarea blândă, conspirativă, din cap, când unchiul tău declară, fără nicio dovadă, că „a inventat conceptul de prânz”. Este pactul uman cald, ușor ridicol, care spune: Da, știm că asta e o prostie, dar hai să facem o prostie magnifică, împreună. Așa că data viitoare când vezi pe cineva aranjându-și o cravată imaginară înainte de a ține un discurs în fața unei ferigi în ghiveci sau de a-și declara lista de cumpărături „un manifest geopolitic”, nu ofta. Zâmbește. Dă din cap, încet, deliberat. Și șoptește, suficient de tare cât să audă feriga:
– Ah… el.
Pentru că în marele și ridicolul circ al faptului de a fi om, singurul lucru cu adevărat bogat nu este prostul de pe podium, este bucuria împărtășită, sclipitoare, complet inutilă de a ne preface, împreună, că lumea are sens… suficient de mult timp cât să râdem de prostii și apoi să râdem de noi. Dar să fie pace!
