Adevărul e că, până vom mai ajunge noi a „naționaliza” ceva, vom avea parte de o europenizare a „intrinsecului”… O europenizare cu sens de acaparare… Doar că nu se va numi „naționalizare”… Nici la nivel de denumire, dar, mai ales, ca „metodologie”… Va fi un control, o preluare, fie și neagresivă, la nivelul domeniului civil sau, în caz de război, o confiscare, o rechiziționarea agresiv-militarizată… Va fi acea preluarea ce va transforma, cel puțin în cazul nostru, toate activele de cândva ale țării, în active strategice ale Europei… Pentru că mai sunt puține structuri de infrastructură din „prima industrializare (socialistă) a României”… Aceea pe care Occidentul ne-a reproșat-o din primii ani postdecembriști că a fost exclusiv autohtonă… Aproape un reproș de „les majeste” de Occident a unei țări ce s-a încăpățânat să rămână suverană… Un Occident ce ne-a atenționat, mai apoi, prin felurite asociații și comisii „ale investitorilor străini”, agenți de influență, agenți, expați și intriganți, că, „la cea de a doua industrializare a României”, lucrurile nu vor mai sta așa!… Dar nu am tresărit… Aveam alte griji… Aveam alte oferte la dispoziție… Alte cătări puse „gratis” în brațele forței de muncă ale unei țări debusolate în exilul ei pentru binele individual… Țara? Viitorul ei? Nu mai contau pentru noi în acele clipe… Cum, tragic, nici, astăzi, la atâtea decenii distanță, nu mai contează… Atunci, nu mai conta, deși avea pentru cine… Pentru toți cei ce ieșiseră cu piepturile goale înaintea gloanțelor… Pentru toți cei luptaseră pentru libertate… Astăzi, nu mai contează pentru că nu mai are pentru cine, noile generații fiind crescute fără măcar apartenența la valorile și sacrificiile lui Decembrie ’89…
Sigur, în prima decadă postdecembristă, poate nu ne făceam griji și pentru faptul că nu aveam de ce să credem că vom avea nevoie de o „a doua industrializare” a țării… Nu „de la zero”… Și chiar dacă ni se vehicula „mormanul de fier vechi” de către guvernanți, cei de la începutul lungului drum al cărărilor trădătorilor, vânzătorilor de țară, știam că aveam oricum infrastructurile necesare, iar tot ceea ce ne mai trebuia, pe ici, pe colo, era o modernizare a tehnologiilor… Și am rămas în această dulce amăgire a nepăsării și a nepăsării în amăgire chiar și în momentul în care combinatele au început a ne fi puse la pământ, instalațiile vândute (și nu întotdeauna la fier vechi, dimpotrivă, cei ce au știut că pot lucra cu ele, le-au cumpărat și le-au exportat)… Am rămas nepăsători și când a venit valul „dezvoltării” țării prin planurile de reziliență (pnrr)… Că o să fie bine… Nu că o să ne fie bine… Dar nu conta pentru noi… Chiar dacă era evident că această dezvoltare masca, de fapt, acea a doua industrializare a țării, dar, de data aceasta, una strict în portofoliul patrimonial occidental… Pe banii noștri, luați din bugetele și taxele stoarse de la fiecare român, pe împrumuturile puse în cârca noastră pentru dezvoltarea infrastructurilor… Iar astăzi, deși Europa ne trimite mesaje clare de aproape deznaționalizare patrimonială, suntem la fel de nepăsători… Chiar dacă oficialii UE vorbesc fățiș despre declararea infrastructurilor Europei, întâi a coridoarelor de la noi, drept active strategice ale UE, nu ne impacientăm… Și nu o să o facem nici în clipa în care tot ceea ce s-a dezvoltat pe seama eforturilor noastre financiar-fiscale va fi considerat, juridic patrimonial, activ al UE (acapararea pașnică!), iar, într-o militarizare a Europei, va fi confiscat, rechiziționat… Ba, chiar dacă Bruxelles -ul anunță deja și aceste astfel de prime active „europenizate”, noi tot suntem absenți, deși sunt vizate tocmai coridoarele energetice în care am investit să scăpăm de ruși… Pesemne, deși Europa anunță, inclusiv prin vocile unor expați puși în fruntea companiilor energetice încă naționale că trebuie să privim ziua de mâine ca aceea în care „nu mai putem rămâne blocați în opinii centrate pe interese naționale în domeniul energiei”, ci, trebuie să lăsăm Europei controlul, pentru a implementa „politici comune în materie de energie”, nu ne închipuim că suntem chiar primii vizați… Prin coridoarele de gaz și de petrol… Prin porturi, prin nodurile de transport de marfă, prin logistica de descărcare a gazelor și țițeiului în gazo- și oleoducte.
Și nu facem nimic pentru a ne securiza viitorul energetic… Iar dacă Europa, la general, chiar va reuși să devină dependentă doar de ea însăși (o perspectivă fiind și prin petrolul cumpărat din… Africa, într-o excepțională viziune, Nigeria construind o superrafinărie), noi, deși parte a ei, vom fi mereu la mâna ei… Cu o infrastructură lăsată a fi aproape declarată activ strategic al UE…
Și ne aflăm, pe de altă parte, și în fața unei acțiuni de cvasicontrol cu adevărat mârșav al Bruxelles -ului… Care, și nu doar la nivelul nostru, își asigură și își securizează astfel „fidelitatea” viitoare a statelor membre… Fără a mai lăsa loc acelor inițiative de drept național suveran vizând posibilitatea unor „exit” -uri… Pentru că, în momentul în care infrastructura din țara ta va fi desemnată și încadrată, și prin votul tău (nu contează că este vorba despre guvernanți și europarlamentari vânduți, trădători, semnătura va rămâne un înscris juridic definitiv!) va fi greu să mai visezi, ca ultimă soluție, la o desprindere salvatoare de blocul comun acaparator… În cazul nostru, atât din cauza transformări a tot ceea ce s-a construit în România pe segmentul energetic, dar nu nu mai, ci și al piețelor de desfacere, al zonelor de depozitare, al punctelor logistice de transport, într-un activ de drept juridic comun european… În care generațiile viitoare vor fi „preparate” mental pentru a nu tinde să mai afirme că tot ce este aici este de jure românesc, ci să defileze „orwelian” sub stindardul impus al „political correctness” -ului de mâine, acela că infrastructura este un activ strategic european și doar așa, ele, generațiile de mâine, ca indivizi, nu cetățeni ai cetăților libertăților naționale, ci aparținători încolonați ai unei structuri-lagăr, vor putea avea parte „de securitate și prosperitate pe termen lung”…
