Nu căutați în DEX acest cuvânt, se pare că el a fost introdus în limbajul public de domnul profesor Andrei Marga și are rezonanță „adâncă”. Am trecut fără să ne dăm seama dintr-o lume a meritocrației în lumea „prostocrației”. Și da, este un adevăr. Dicționarele sunt umplute mai repede decât bibliotecile care se scurg printre lacrimi. Unde un clic înlocuiește o convingere și un meme intuitiv poate înlocui o argumentare, apare întrebarea nu dacă limbajul nostru se transformă, ci dacă mai are voie să spună adevărul.„Prostocrație” cuvântul nu există (încă) în DEX. Nu-l găsești nici într-un dicționar academic, nici într-un manual de școală, nici măcar într-un glosar de sociologie aplicată. Și totuși, el bate la ușa limbii ca un musafir neinvitat, dar inevitabil: un hibrid între „prost” și „crație”, o formă de guvernare în care incompetența nu mai este o excepție, ci o condiție de funcționare; nu un accident, ci un algoritm. Prostocrația nu înseamnă doar conducerea de către cei care nu știu, este conducerea „prin” ignoranță sistematică, „în numele” superficialității, „cu sprijinul” indiferenței. Ea nu se instalează cu tancuri, ci cu like-uri; nu cu decrete, ci cu trending topics; nu cu cenzură, ci cu distracție infinită, ca un râu care nu mai curge spre mare, ci se învârte în jurul propriului vârtej, convins că mișcarea e deja sensul. Și în acest râu, plutesc „idioții utili” nu în sensul vulgar al cuvântului, ci în sensul său etimologic: cei care „nu știu”, dar care „sunt folosiți”. Nu sunt niște victime pasive, nici niște rebeli inconștienți, sunt piese mobile, bine lubrifiate, într-o mașinărie care nu le cere să înțeleagă mecanismul, ci doar să se rotească în același sens. Ei nu mint, dar repetă; nu gândesc, dar confirmă; nu construiesc, dar dau „like” la construcții care se prăbușesc în timpul în care le-așteaptă. Sunt utili pentru că, într-o „prostocrație”, inteligența e o sursă de perturbare, iar conformismul o sursă de stabilitate. Ei nu sunt prosti în sine sunt „prostificați”: transformați în instrumente prin simpla renunțare la întrebare, prin înlocuirea „de ce?” cu „ce zic ceilalți?”, prin schimbarea curiozității cu confortul unui răspuns gata făcut, ca un meniu fix.
Ce ne spune acest neologism născut din disperare și ironie? Că limbajul nu este doar oglinda realității, este și un instrument de rezistență. Fiecare cuvânt nou pe care îl forjăm este o mică revoltă lexicală: o încercare de a numi ceea ce puterea nu vrea să fie văzut, o încercare de a marca cu semnul limbii ceea ce sistemul vrea să țină în umbra neclarului. DEX nu este un monument de piatră, este un document viu așa cum este și limba română, un contract între generații despre ce merită să fie „păstrat”, „recunoscut”, „transmis”.
Și dacă astăzi refuzăm să includem „prostocrație”, nu pentru că nu există, pentru că ne temem să o recunoaștem, atunci nu limbajul nostru e sărac, ci conștiința noastră e cenzurată. Așadar, întrebarea nu e doar „să adăugăm un nou cuvânt în DEX?”, întrebarea este „ce fel de lume vrem să numim, când nu mai avem cuvinte pentru ceea ce vedem?”. Pentru că un dicționar care nu mai are cuvinte pentru realitatea sa nu este un dicționar, este un epitaf. Iar noi, cititorii, scriitorii, vorbitorii, nu suntem doar consumatori de limbă: suntem gardieni ai semnificației. Și gardienii nu așteaptă să li se dea permisiunea de a vedea, își iau dreptul de a numi. Chiar dacă, pentru asta, trebuie să scriem cu cerneală de lumină pe un zid de umbre. Lumini și umbre, întunericul se ridică peste lume, sau lumea doarme. Văd aceleași fețe care conduc ostilitățile în această lume. Ce mult am iubit cartea „Polemici Cordiale” a lui Octavian Paler. El numea micile războaie „polemici”, dar astăzi avem marile războaie, dar cum trebuie să le spunem…? Probabil ar trebui să le numim „viitor zdruncinat”. Sau cum zicea un scriitor, Radu Cinamar, „Viitor cu cap de mort”. O lume ce este pierdută la masa intereselor pustii. Dar a venit primăvara, pomii s-au îmbrăcat în costumul de floare. Soarele din când în când ne zâmbește a iubire.
Să fie pace, iar tot ce-mi doresc este ca acești „săraci cu duhul” să tresare a bucurie.
