Inventatorul intrase în criză de inspirație. O acută criză de inspirație. Și îl ținea demult. Demult, de nici nu mai știa de când. Lumea începuse să se uite cam chiorâș la el. Ce facem ăsta? Mai inventează el ceva sau s-a plafonat de tot? Stagnăm fără alte invenții, o luăm la vale. Lumea se înmulțește, necesitățile și pretențiile cresc, fără invenții noi nu putem progresa, regresăm, ne sufocăm. Îl mai ținem sau ne căutăm alt inventator să vină ăla cu idei noi, revoluționare, înălțătoare, dacă ăsta nu mai e bun de nimic? Io zic să mai stăm nițel. Să-l chemăm în fața consiliului și să-l întrebăm ce are de gând. Să vedem ce e cu el. Poate că e bolnav și atunci să vedem dacă poate fi vindecat. Cât costă tratamentul și cât ar dura. Este eficient să-l vindecăm sau nu. Inventatorul auzea și el toate aceste zvonuri pe care autoritățile aveau grijă să i le furnizeze voalat. La disperarea lui că nu găsea ceva nou, spectaculos cu care să uimească lumea și să-și justifice numele, zvonurile îl demoralizau și mai mult, tăindu-i elanul, inspirația și încrederea în sine. Inventase atâtea, de la căruța trasă de boi la telefoanele celulare și inteligența artificială și acuma… nimic. Nimic, nimic, nimic. Nici cu inteligența artificială nu prea avusese mare succes. Lumea nu o înțelegea, nu prea se mai mira și, nici pe departe, nu se entuziasma așa cum făcuse când cu telegraful, cu electricitatea, cu cinematograful, cu trenurile, cu automobilele, cu avioanele și cu toate celelalte. De la televizoarele plate, laptopuri, tablete, telefoane celulare lumea se cam plictisise. Intrase încet, încet într-o stare de nemulțumire endemică și atotcuprinzătoare, de contestare universală mârâită în cafenele și cârciumi, dezinteresată de implicări în vreo schimbare, așteptând schimbările de la altcineva, de la inventator, dar se vede treaba că și inventatorul se lenevise, se culcase pe laurii invențiilor vechi și nu mai scotea nimic nou.
Ce dracului să le dau ăstora să mă lase un pic în pace unde sunt, măcar un timp, până m-oi redresa cumva? Poate scot vreo chestie cu extratereștri, cu astronomia. Ar fi ceva. Asta i-ar mai scoate din nemulțumirea somnolentă care i-a cuprins pe toți. Da, dar până atunci ce? Ce, ce, ce? Ceva care să-i șocheze. Chiar și o tâmpenie. Ceva simplu, necomplicat și impactant. Nu mai are nimeni chef și nici dispoziție să gândească prea mult, să înțeleagă subtilități și filozofii. Probabil că filozofia va dispărea dacă o vor duce tot așa. Și odată cu ea, literatura și celelalte arte, istoria, morala… Căruța trasă de boi este mai pe înțelesul lor decât modulele de aselenizare sau vehiculele marțiene.
Căruța trasă de boi… Căruța trasă de boi… și pe inventator îl trăzni în moalele capului ideea. Ideea de care avea nevoie și pe care o căutase de atâta vreme. Ideea. Secole la rând căruța sau carul, cum vrem să-i zicem, a fost trasă de boi. Avea să schimbe așezarea. Avea să pună căruța sau carul sau și una și alta, în fața boilor. Sigur, la început toți or să râdă și or să zică, uite că inventatorul nostru s-a tâmpit de-a binelea și că d-aia nu a mai scos el ceva ca lumea de atâta vreme, că s-a tâmpit. Dar asta va fi bine. Va fi bine pentru că lumea va deveni atentă. Ironică, scandalizată, dar atentă și participativă, nu plictisită și indiferentă. Atunci el, inventatorul se va scula și le va arăta că ei sunt proștii și nu el. Adică de ce ar merge carul numai tras de boi și nu și împins de boi? Și lumea va rămâne gura căscată și cu râsetul în gât. Da, chiar așa. De ce nu ar merge și împins. Dar cum? Păi, vedeți? Să vă spun eu. Schimbăm jugul, îl punem în fața proțapului și proțapul nici nu va mai avea nevoie de atâta lungime, doar cât să nu lovească boii cu coarnele căruța. De aici vom avea și economie de lemn, mai puțini copaci tăiați și, prin urmare, mai multă grijă față de păduri, vom avea în plus și reducere la prețul de fabricare a căruței, proțapul fiind un element scump. Axul mobil al roților din față care oferă posibilitatea înaintării la curbă, îl punem în spate, care va deveni acum fața, atâta timp cât căruța va înainta cu fostul spate. Acolo, pe axul mobil, la mijlocul lui, va fi sudat în sus un arbore terminat cu un volan, ca la mașini, pe care căruțașul îl va manevra și va păstra direcția dorită pentru căruță. În spate, boii vor împinge. Vor împinge fără să vadă drumul și fără putință de a o lua aiurea, la stânga sau la dreapta, fără voia căruțașului, ca atunci când mergând pe un drum prea cunoscut pentru ei, cotesc automat spre el indiferenți la biciul căruțașului. Și pe boi cine îi mână? Tot căruțașul. Cu strigăte de „diii”, „măă” și „hoo”, ca și acuma de fapt, când biciul e folosit numai așa, de formă, să-l rotești pe deasupra boilor, dar să nu-i lovești, că dacă-i lovești, te-a văzut Aghiuță cu asociațiile de protecție a animalelor. În America, ăia au și poliție veterinară, care se aude că o să vină și la noi. Poliția aia te amendează de nu te vezi și te bagă și la pușcărie dacă se dovedește că ai avut atitudine agresivă împotriva animalelor.
Păi, ce să mai zicem, se vor simți obligați să zică oamenii, carul pare să meargă și dacă e pus înaintea boilor, poate chiar mai bine și mai economic decât e așezat în urma boilor. Ca să vezi drăcia dracului! Da, dar va zice un cârcotaș, cine crezi că îți va breveta ție invenția asta cu căruța pusă în fața boilor? Că e intrată vorba și în literatură și în limbajul popular. Dacă vrei să zici că o treabă e făcută fără cap, că e total pe dos, zici că ai pus carul în fața boilor. Nu se zice acuma frecvent că așa fac politicieni de merg treburile așa cum merg? Ar trebui schimbată și zicala, modificate și atâtea texte din literatură care au folosit zicala, ba vor trebui schimbate și dicționarele… Trebuie. Sigur că trebuie. Orice invenție presupune niște schimbări, uneori radicale, și în obiceiuri și în paradigmă și în morală și în accepțiune., iar de brevetare, nici o problemă. Mergem la Bruxelles. O brevetăm acolo și va fi obligatorie pentru toate țările din Uniunea Europeană. Invenția „Carul înaintea boilor” va fi pe loc aprobată la Bruxelles, și va fi aprobată în aplauze și în urale.
