Ar părea că totul face parte din același destin fatalist al nostru… Să fim mereu sub juguri… Nu neapărat pentru că așa se așază vremurile peste noi, și, inevitabil, am fi sub ele, ci pentru că noi lăsăm ca vremurile să ne fie jug… Este lanțul pe care nu vrem să-l rupem… I-am lărgit de câteva ori, în vremuri, câte o za, două, dar nu l-am sfărâmat… Iar astăzi, ne urmăm „destinul”; „inevitabil”, „de neschimbat”, „de neîntrerupt”… Pentru că așa am fost biciuiți în mentalul generațiilor mereu „de sacrificiu” (mereu, „nu altele”, ci toate cele imediat următoare), să ne acceptăm resemnați soarta decisă de alții… Iar adevărul este că, dacă mâine, „lanțul” ar fi rupt cumva, de alții, noi am rămâne în același loc, în aceeași postură chiar, pentru a ni se potrivi cel imediat următor… Dacă, mâine, mocirla de înzidire în care s-a transformat UE ar fi spălată de faptele unor popoare-destin, noi am rămâne în aceeași „albie”, așteptând următoarea revărsare de ape din alte vremuri tulburi… Chiar dacă UE s-a transformat radical, chiar dacă, dintr-o piață a păcii, a devenit o rampă de război, chiar dacă, dintr-o tribună a cuvintelor de inspirație a părinților fondatori despre Măreția Națiunilor, a devenit doar un instrument-satrap… Al cenzurii, al ostracizării, al imputării istoriilor națiunilor ca rău al vremurilor de dinainte, al condamnării oricăror mărturii, drepturi, virtuții de neam, demnități de țară… Iar, de departe, am fost chiar cei mai asupriți de UE în acest mecanism de trasat tiparul „omului european” de mâine… Un pat al lui Procust, anti-libertăți, anti-națiuni, anti-omenie… În care stăm acolo, între „tăbliile” ghilotine de libertăți, de măreție, de demnitate, de prezență și prestanță, acceptând resemnați toate mecanismele machiavelice de înlănțuire definitivă a ființei noastre…
Am acceptat fără să crâcnim și diabolicul mecanism de exfoliere a țării prin „pnrr”… Am acceptat toate impunerile decise de Bruxelles contra noastră… Pentru că, nu-i așa?!, dintre toate națiunile Europei, am rămas mereu tipar de cumsecădenie, de modestie, de nezbucium de stradă, de nebiciuit vertebrele de cauciuc ale politicienilor și guvernanților… Ce au vrut unii, au aplicat alții… Iar noi am dus… Tot mai aplecați de greutăți, tot mai lipsiți de speranță, de motivație, de încredere în ziua de mâine… Ne-am prăbușit în noi din momentul în care, în loc să ripostăm, am luat calea exilului oferit ca „răsplată” la intrarea în UE, fără să ne gândim ce lăsăm, nu în urmă, ci viitorului… Am fugit de pământurile noastre… De Țara noastră… Iar alții au profitat… Nu ne-a mai păsat de ce a fost măreț în trecutul nostru… Și din nou alții au profitat… Ni s-au furat, înstrăinat, rescris, vestigiile, vetrele chiar… Noi eram însă deja prea „departe” pentru a ne mai păsa… Iar astăzi, deși urmele impunerilor în numele UE ne supură binele de neam și țară prin fiecare măsură-bici, prin fiecare bănuț luat din sărăcia noastră, și dat altora, prin fiecare taxă și impozit, ba, chiar dacă ni se așază încă un rând de gratii, tăcem pe mai departe… Căci, și două, și trei, și oricâte alte rânduri de gratii ar fi, noi știm a tăcea, nu?!…
A devenit strict decizia guvernanților și a politicienilor felul în care îndreaptă țara spre felurite structuri și organizații… Nu ne pasă… Chiar dacă acestea sunt tot mai apăsătoare umerilor noștri… Căci, ei chiar le „aleg” dinadins pe acelea tot mai restrictive, pentru că, pe sub gratiile puse la cerințele altora, își fac și ei jocurile, convenindu-le condițiile puse de acele organizații ce ne pun biruri și ne biciuiesc chiar înainte de a fi intrat în ele… Înainte de a ne fi așezat singuri în acele alte furci de iobăgie… Or, avem și noi un cuvânt de spus! Astăzi, față de această aderare forțată la OCDE, organizație ce pare a fi strâns în rândul condițiilor sale tot ceea ce au avut mai draconic și FMI, și Banca Mondială, și UE… Iar felul în care suntem împinși de către guvernanți în alte zeghe ale libertăților noastre de mâine (la început doar economice, și nici măcar „libertăți”, căci acelea au sfârșit sub impunerile coercitive, de „political correctness ”, de asimilare a fel și fel de identități, de gen, de nenormalitate ale UE), ci doar restricții, ar trebui să ne scoată în stradă… Dar pentru noi pare a fi doar un alt motiv de neieșire, de neprezență… Chiar dacă intrăm într-o structură despre care nu știm nimic… Nu-i cunoaștem beneficiile pentru noi… Nu știm ce avantaje ar aduce cetățeanului, angajaților, patronilor, economiei… Știm doar restricțiile, condiționările, severitatea punitivă a aderării, fiindu-ne impuse deja halucinante condiții fiscale, financiare, de reglementare a pieței muncii, a felului de activitate a profesioniștilor din vari domenii…
Constituțional, Parlamentul ar trebui să dezbată această aderare deja apostilată ca obligatorie la OCDE… Dar prin cine?!.. Ar trebui discutată „opțiunea” și în CSAT… Dar acolo sunt tocmai tartorii acestei alte amanetări de identitate, de resurse, de existență… Ar trebui organizat un referendum național… Așa cum s-a făcut la aderarea la o altă alegere ce a devenit nefericită… Dar măcar a fost și decizia noastră… Ar trebui să decidem noi, națiunea, mai ales că, față de UE, la acea vreme, în aderarea la OCDE nu există nici măcar acele „jaloane”, „stegulețe”, posibilități, negocieri, adaptări, amânări, ci doar impuneri unilaterale dinspre organizație către noi… Și al căror scop final este clar anti-cetățenesc, anti-național… Impozite mai mari pe veniturile din dobânzi, chirii și câștiguri de capital, eliminarea cotei reduse de TVA la hoteluri și restaurante, a plafonului de la care activitățile independente plătesc contribuții la pensie și salariu, interzicerea regimului de microîntreprindere pentru activitățile de consultanță și profesiile liberale, creșterea nivelului procentual prin care primăriile pot stabili impozitul pe locuințe… Adică tot ce a mai încercat acest guvern șină de faliment al României să ne impună… Condiții ce sunt, privind dinspre OCDE, ca nuca în perete, dar servesc intereselor guvernanților și ale unor politicieni ce forțează acest proces de aderare, drept culoar pe care să-și strecoare propriile pârghii de control, de cenzură, dar și „polițe” pe care, altfel, nu ar avea cum să le plătească „rivalilor” ori „noyesmenilor” (și nu doar acelora de pe scena politică și administrativă, ci și de pe cea sindicală și a organizațiilor de reprezentare profesională)…
