În timpul guvernării PSD, în anul 2004, Petrom a fost vândut grupului austriac O.M.V. Îmi aduc aminte cum toți vorbeam pe la colțuri cum a fost posibil ca: „peștele mic să înghită peștele mare”. Așa s-a și întâmplat. Președintele companiei înainte de vânzare vorbise în premieră despre rezerva de gaze ce zace pe fundul Mării Negre. Îmi spuneam: dacă tot se impune să vindem, barem să obținem un preț bun. Probabil președintele companiei din vremea aceea s-a opus vânzării, dar a fost dus la poliție și tuns în cap (eu l-am văzut la televizor) pentru trei zile. Apoi pus în libertate, poliția și-a cerut scuze: ar fi fost făcută o confuzie de nume. Să arestezi un președinte de companie cu portofoliu de ministru de stat dintr-o confuzie deplorabilă..? Recent, ministrul Apărării, Gheorghiță Vlad, a atras atenția că zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, unde se află proiectul de gaze Neptun Deep, nu este protejată de Articolul 5 al NATO (garanția de apărare colectivă) și ridică riscuri de securitate strategică, avertizând că resursele de acolo nu pot fi apărate automat, necesitând o atenție sporită și o responsabilitate a României, deși exploatarea face parte din interesele economice vitale ale țării. Ce a însemnat această declarație, un preț mai mare suportat de noi pentru a ajuta pe cei care-l extrag? Dar trebuie să mai spun o poveste. Sub suprafața scăldată de soare a Mării Negre, unde vânturile comerciale antice au purtat odinioară imnuri bizantine și versuri otomane, se află o rană tăcută, care se umflă: punga de gaz – un gigant subteran care doarme în oasele sedimentare ale fundului mării. Nu este doar un mit, nici o metaforă – este geologie făcută urgent, o presiune făcută periculos, o respirație ascunsă ținută prea mult timp sub valuri. Această acumulare de gaz, în principal metan, se formează nu accidental, ci prin alchimia lentă și răbdătoare a timpului: materia organică se scufundă de-a lungul mileniilor, îngropată sub straturi de nămol și argilă, comprimată și încălzită până se transformă în energie volatilă.
Totuși, ceea ce a fost odată un potențial inert pulsează acum cu un pericol latent. Mișcările seismice, intruziunile de foraj sau chiar schimbările rapide de temperatură pot fractura roca delicată, capacul fragil al Pământului, eliberând gaz în valuri explozive. Astfel de evenimente nu se limitează la a fi „clocotite”; acestea „erup”, destabilizând fundul mării, declanșând alunecări de teren subacvatice și, în cele mai grave cazuri, străpungând suprafața în nori care sufocă viața marină și pun în pericol navigația. Marea, de obicei un leagăn al biodiversității, devine o scenă pentru asfixierea silențioasă, peștii plutesc pe burtă, fitoplanctonul se estompează, rețelele trofice se desfac ca un fir zdrențuit. Ceea ce face ca această pungă să fie deosebit de tulburătoare este dualitatea sa: este atât resursă, cât și ruină, promisiune și pericol. Națiunile o privesc ca pe o suveranitate energetică, gaz pentru alimentarea locuințelor, economii de combustibil, eliberare de lese geopolitice. Totuși, extracția aici nu este ca și cum ai folosi o fântână pe uscat; este o operație pe un leviatan adormit. Fiecare burghiu este o întrebare. Fiecare conductă, un joc de noroc. Fiecare concesie, un legământ cu incertitudinea. Marea Neagră nu negociază, își amintește. Își amintește alunecarea de teren de la Grand Banks din 1929, tremurul îndepărtat al alunecării de teren Storegga din 2002 resimțit în adâncurile sale, prăbușirea liniștită a hidraților de metan care odinioară blocau haosul climatic. Această pungă nu este izolată; este un nod într-un sistem nervos planetar, ruptura sa ar putea elibera gaze cu efect de seră echivalente cu decenii de emisii industriale, transformând un pericol local într-o balama globală.
Așadar, ne aflăm, nu pe țărm, ci la pragul consecințelor. A ignora această pungă înseamnă a curta catastrofa învăluită în automulțumire. A o exploata fără respect înseamnă a confunda puterea cu înțelepciunea. Marea Neagră nu ne cerșește atenția; ea ne cere umilința noastră. Adâncurile sale conțin nu doar gaz, ci o oglindă: în tăcerea ei sub presiune, ne vedem propriile contradicții, foamea noastră de lumină, orbirea noastră față de întuneric; strălucirea noastră inginerească, amnezia noastră ecologică. Cea mai adevărată resursă de sub acele ape nu este metanul, este sensul. Iar sensul începe atunci când alegem să ascultăm, nu vuietul motoarelor sau zumzetul turbinelor, ci presiunea liniștită, insistentă a responsabilității, care se ridică, precum gazul, din adâncuri. Poate că fostul Președinte al Petrom voia să gândească această problemă cu înțelepciune și fără grabă, nu să fie gândită cu riscuri iremediabile. Dar să fie pace și ceea ce a spus fostul premier Adrian Năstase pe atunci „poate” a rămas valabil: „”Cine deține Compania Petrom face politica țării.”
