Sau, când politica fără principii devine rătăcire morală. Cu consecințe grave, pentru noi toți! Există un moment în care politica încetează să mai fie administrație și devine mărturisire. Nu în sens religios formal, ci în sensul ultim: omul aflat la putere mărturisește, prin fiecare cuvânt și gest, ce crede despre lume și despre oameni. Aici se dă proba focului. Când un lider își permite să ironizeze, să minimalizeze, să eticheteze (chiar și prin interfețe-consilieri), el nu face doar politică. El își dezvăluie axiologia, și mai ales, scara propriilor valorilor. Iar o scară de valori, care permite disprețul pentru terțe persoane, este deja fisurată. Pentru că politica de principii începe exact acolo unde omul se oprește din a fi superior și acceptă să fie răspunzător. Pentru ceea ce gândește, ce spune, ceea ce face. În plan spiritual, rătăcirea este clară: omul fără principii devine un om fără centru. Se mișcă mult, vorbește mult, apare peste tot, dar nu este nicăieri. Exact ca lumea pe care o critică. Ironia devine astfel o formă de autoportret. O oglindă în care din păcate nu se mai vede. Sau cei din jurul său îi acoperă oglinda. Intenționat!
Politica de principii nu are nevoie să batjocorească ideologiile sau elitele. Ea ar trebui să le judece prin verticalitate. Să le înfrunte prin refuzul compromisului moral, nu prin diminutive populare. Pentru că adevărul nu se strigă, ci stă. Iar cine stă drept nu are nevoie să micșoreze pe nimeni. Dacă se crede mare. Din păcate, în cazul de față, avem doar o închipuire strâmbă, fără fundament, dar cu consecințe. Majore , pe termen lung. Mai grav este că limbajul ușuratic creează o pedagogie toxică. El îi învață pe oameni că batjocura ține loc de gândire, că sarcasmul ține loc de adevăr, că disprețul ține loc de caracter. Astfel, politica nu mai educă, ea doar deformează. Din perspectivă creștină, aceasta este o formă subtilă de păcat al omisiunii: nu doar că nu afirmi binele, dar îl dizolvi prin relativizare. Nu mai spui ce este drept, ci doar ce este ridicol. Iar ridicolul nu mântuiește, nu vindecă, nu construiește. Aruncă în ridicol.
Politica de principii cere, dimpotrivă, asceză. Reținere. Tăcere atunci când cuvântul ar răni. Claritate atunci când confuzia ar avantaja. Curajul de a spune „nu” chiar și atunci când aplauzele cer „da”. Acesta este liderul care nu umblă „prin lume”, ci stă sub judecata conștiinței. Și face exact ce trebuie, chiar dacă nu dorește. Sau nu face, pentru că nu poate. Este total depășit de vremuri si oameni. Când principiile lipsesc, puterea devine nomadă. Azi este aici (într-un ONG), mâine acolo(într-un partid/USR). Azi populară (conservator de nevoie), mâine oportunistă(progresist sadea). Azi e antisistem, mâine parte din el. Personajul este ușor de recunoscut. I se spune președinte. În România! Aceasta nu este libertate, este doar rătăcire. Iar rătăcirea, în plan colectiv, se plătește întotdeauna scump. De noi toți! Din păsate, nu de el. Adevărata alternativă nu este nici Davosul, nici anti Davosul. Ci omul de principii. Omul care știe unde se oprește. Omul care nu negociază demnitatea pentru eficiență. Omul care înțelege că limbajul este deja o faptă. Pentru că, în cele din urmă, politica nu va fi judecată după câte summituri a bifat sau câte replici virale a produs. Ci după un singur criteriu tainic și necruțător: a adunat oamenii în adevăr sau i-a risipit în dispreț? Le-a îmbunătățit calitatea vieții sau i-a sărăcit progresiv? Iar de răspunsul la această întrebare depinde nu doar reputația unui lider, absent total, în România, ci direcția morală a unei națiuni. Direcție morală inexistentă la această oră în România sub regimul Nicușor Dan&consiglierii. Cu consecințe extrem de grave pe termen lung pentru viitorul acestei țări.
Domnul să vă miluiască.
