Am încurcat puțin străzile și o pancartă, fixată pe un trunchi de arbore, mă băgă în… derapaj. Mă grăbeam să ajung la Olimpia-Muzeul Sportului și Turismului Montan, însă n-am ezitat să i-au la picior urmele Poetului. După „păcatele”, am rămas un constant consumator al „distilatelor” din metafore. Așadar, după circa un rondel (a se citi pași) am intrat pe str. Dr. Gh. Baiulescu. O străduță…dreaptă, în urcare, cu case ca pentru medici. Este sâmbătă și poate de aceea nu era țipenie de om nici pe stânga, nici pe dreapta. După trei-patru minute, pe partea inimii, dau de o portiță deschisă la trotuar, iar alături, pe unul din stâlpii ei, un „avizier” înștiințează trecătorii cu programul Muzeului/Casei Memoriale Ștefan Baciu. Poetul orașului Brașov. Mă codesc: să intru, să nu intru… Nu era complicat să-mi dau seama că aș fi făcut un simulacru de vizită, iar pe de altă parte aș fi întârziat, ceea ce nu se cădea, la evenimentul spre care mă grăbeam. Am rămas cu ceea ce știam despre absolventul Liceului Andrei Șaguna (se află puțin mai în josul străzii), unde, între alții, l-a avut profesor pe Emil Cioran. Avea să-i urmeze exemplu, părăsind țara pentru totdeauna, cauza bolșevismului, în anul 1945. Lua drumul străinătății, departe de comuniști, tot așa cum procedate mai toată floare intelectualității românești interbelice: Mircea Eliade, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, Dan Petrașincu, atâția și atâția, de a rămas patria cam goală în cap. Sunt multe de spus: Ștefan Baciu s-a stabilit în Brazilia, apoi la Honolulu, unde și viitorul mitropolit al Ardealului, Bartolomeu Anania, avea să-și scrie o parte din memorii (care chiar merită citite). A beneficiat de prețuire internațională – a fost cetățean de onoare al metropolei Rio de Janeiro, consul al Boliviei, profesor universitar, multe premii. În țară? Păi dacă Brașovul, orașul său natal a avut nevoie de mai bine de trei decenii de democrație ca să-i deschidă – presupun cu materialul clientului, cum se spune – această Casă memorială, atunci ce să mai spunem de celelalte municipii și orașe ale noastre? Inclusiv de Bucureștiul, unde Ștefan Baciu a fost student la Drept. Chiar așa, dreptu-i să te lauzi că la Brașov este, iată, primul și singurul muzeu dedicat unui „diasporan”?
După alte câteva minute, dar pe dreapta, puțin mai sus, m-am oprit – plin de uimire – în fața gardului unui cimitir. Chiar de pe trotuar am zărit mormântul unuia dintre deșteptătorii românismului: Andreiu Muresianu (noiembrie 1816-octombrie 1863). Cu riscul de a fi etichetat „întârziat” (la eveniment) am rămas mai mult în fața mormântului, a monumentului funerar. Le știam din fotografii. Era sâmbătă după prânz; nu văzut flori sau să ardă vreo lumânare, ca să nu mai spun că este plin de alte nepăsări, de crăpături, de lipsă de respect… Așa suntem noi, românii, îi ocolim, îi neglijăm – spre bucuria alogenilor – pe cei care ne-au vrut și ne vor binele. Mi-l amintesc pe prezidentul de dincolo de Prut, repauzatul Mircea Snegur, care, schimbând Imnul „R. Moldova”, același ca al României, „argumenta”: Ce atâta toată ziua Deșteaptă-te, române? Dar ce, noi numai am dormit până acum?
Biserica de pe strada Dr. Gh. Baiulescu, înconjurată de morminte ce merită o nemărginită pioșenie – aici este un veritabil panteon românesc al Brașovului – are hramul Sfintei Paraschiva. Mă voi întoarce într-o zi aici, pe această străduță… Voi sta fără să fiu cu ochii la ceas în Casa Memorială de la nr. 9, gândindu-mă că, între altele, Stefan Baciu s-a născut prea târziu, ca să poarte numele străzii. La fel cum venerabilul Andrei Mureșanu s-a născut prea devreme… (În fond, o „Casă memorială” este, din unghi spiritual, tot un loc de veci, un pui de cimitir). La timpul potrivit a trăit Dr. Gheorghe Baiulescu – n-a fost medic, ci protopop, cu o însemnată contribuție la edificarea și rosturile acestei biserici și a cimitirului în sine. În drum spre Olimpia – Muzeul Sportului și Turismului Montan, mi-am aruncat ochii, pe partea dreaptă, cu altfel de pietre funerare. În acest cimitir își dorm somnul de veci eroi români și militari adverși – germani și unguri – care și-au pierdut viața în Primul Război Mondial.
…Într-un târziu, am părăsit Muzeul Olimpia, deschis anul trecut, luând-o „per pedes apostolorum” spre Piața Sfatului. Această parte a Brașovului vuia de o înfricoșătoare „muzică” ungurească de se cutremura Tâmpa și se înnegreau bisericile din preajmă, nu altceva. Cu o seară înainte asistasem la același „spectacol” asurzitor, de credeai că s-a rupt Ardealul. Practic, cât a ținut Festivalul Filmului Alpin – o săptămână – scena din Piața Sfatului doldora de o „…ungurească la podea” de nu se mai înțelegea cerul cu pământul. Și așa a fost toată săptămâna, ba și o zi în plus pentru organizatorii unor concerte maghiare menite să deruteze, cel puțin, turiștii străini, deloc puțini, ai Brașovului. Sigur, nu-i o coincidență o astfel de suprapunere, ci o provocare, o lipsă de minimă educație urbană. De aceea, probabil, îmi tot venea în gând îndemnul lui Andrei Mureșanu… Când s-o întâmpla asta, Dumnezeu cu mila…
