Ură, minciună și război sunt trei fețe ale aceleiași monede când civilizația își pierde sufletul. Ele nu apar izolat, ci ca un lanț de consecințe: ura naște minciuna, minciuna justifică războiul, iar războiul hrănește din nou ura. Este un cerc vicios, veșnic reînnoit de cei care aleg puterea în loc de adevăr. Ura nu pornește întotdeauna din răutate deschisă. Uneori începe cu indiferență, cu lipsa empatiei, cu refuzul de a vedea umanul în celălalt. Când un popor este redus la stereotip, când dușmanul este pictat ca fiară, atunci ura devine acceptabilă. Și odată legitimată, ea deschide porțile minciunii. Minciuna nu este doar negarea adevărului, ci construcția unui fals real – un discurs în care agresorul devine victimă, iar apărarea devine agresiune. În acest spațiu distorsionat, războiul nu mai e crimă, ci „misiune”. Nu mai e violență, ci „intervenție umanitară”. Limbajul este corupt, ca și conștiința. Statul, mass-media, propaganda – toate devin mașinării ale minciunii organizate. Oamenii obișnuiți sunt programați să creadă că bombardamentele sunt „precise”, că civili morți sunt „daune colaterale”, că rezistența e „terorism”. Dar războiul nu rezolvă niciodată problema urii. El doar o amplifică. Ruinele, doliile, traumele – toate plantează semințele urii viitoare. Copiii crescuți în ruine vor învăța să urască în numele părinților morți. Minciuna rămâne, pentru că adevărul este prea dur de recunoscut: că am greșit, că am distrus, că am fost cruzi. Singura cale de ieșire din acest ciclu este curajul adevărului. Adevărul dur, incomod, dar eliberator. Adevărul că războiul nu este glorie, ci tragedie. Că dușmanul are față, are familie, are speranțe. Că pacea nu se impune cu armele, ci se construiește cu empatie, cu justiție, cu recunoașterea greșelilor.
Până nu înțelegem că ura, minciuna și războiul sunt simptome ale aceleiași boli – lipsa de umanitate – vom continua să repetăm istoria. Iar istoria, în acest caz, nu este doar ciclică – este tragică. Citeam într-o carte a lui A. B. Abrams: „Fabricarea de atrocități — relatarea unei atrocități comise de un adversar fără știrea că aceasta a avut loc vreodată — are o istorie seculară în centrul propagandei și politicii de putere din lumea occidentală, cu influențe profunde asupra culturii sale politice. Portretizarea unui adversar, comițând crime deosebit de grave, în special atunci când cineva intenționează să inițieze o acțiune militară sau alte măsuri ostile împotriva acelui adversar, a oferit în mod constant un mijloc eficient de a mișca opinia publică și internațională și de a justifica propriile acțiuni. Aplicată eficient, fabricarea de atrocități poate transforma în ochii publicului un război de agresiune neprovocat într-un război de eliberare a celor asupriți sau poate transforma o blocadă menită să înfometeze civilii inamici într-un efort uman de a pune presiune pe un guvern abuziv. Afirmațiile privind atrocitățile pot servi, de asemenea, la destructurarea criticilor la adresa acțiunilor cuiva împotriva unui adversar, portretizând o astfel de opoziție ca fiind de partea nedreptății și facilitând crime grave. O evaluare a modului și a scopurilor în care a fost utilizată fabricarea de atrocități oferă un context vital pentru înțelegerea politicii internaționale atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere al contextului.” Am citit un articol în publicația „Anonimus” scris de George Panait un fragment tot dintr-o cartea a scriitorului A. B. Abrams. Cartea se numește „Latura întunecată a ocupației Japoniei de către SUA și aliații săi”. Citind mă gândeam la ce înseamnă războiul, orice război este o durere, o falie de istorie ajunsă la primitivism. Citez din publicația „Anonimus”: 2 septembrie 1945 –Japonia semnează capitularea și se încheie Al Doilea Război Mondial.
Dintr-o carte ce se poate procura online pe Amazon, de autor american (de A.B. Abrams, publicata în 2019 de Peter Lang Ltd, International Academic Publishers), (Fragment tradus din engleză din paginile 66-69): „A existat o latură mult mai întunecată a ocupației de către SUA și aliații săi a Japoniei, una care este puțin menționată în marea majoritate a istoriilor, americane sau de altă natură. Când Japonia s-a predat, în august 1945, erau de așteptat violuri în masă din partea forțelor de ocupație (în ciuda organizării unor servicii de femei de comfort, care recrutau sau traficau femei disperate, pentru bordeluri). Astfel de crime au devenit comune și multe dintre ele au fost extrem de brutale și s-au soldat cu decesul victimelor. Profesorul de științe politice Eiji Takemae a scris despre comportamentul soldaților americani care ocupau Japonia: „Trupele USA s-au comportat ca niște cuceritori, mai ales în primele săptămâni și luni de ocupație”. Dar să fie pace! În carte sunt descriși cuceritorii americani, dar orice cuceritor ajunge la primitivism. Tot ce mă înspăimântă este că mulți gândesc războiul, puțini vor pace.
