Arhiva zilnică: 6 septembrie 2025

Infatuarea criminală a ex-prim-ministrului demis…

Bolojan-Distrugătorul îşi continuă neabătut opera de „reconstrucţie” prin demolare, cu aerul solemn al unui arhitect de baltă care a primit planurile direct de la demolator. Unde vede o cărămidă, vede o cheltuială; unde întâlneşte un om, descoperă o statistică; iar unde mai pâlpâie vreo speranţă, găseşte urgent un indicator de eficienţă care trebuie optimizat. Cu fiecare pas făcut „pentru binele ţării”, ţara mai pierde câte ceva din ce a mai rămas: o bucată de răbdare, o fărâmă de demnitate şi, pe alocuri, chiar senzaţia că mai există cineva la volan. Dar nu-i nimic: important este că direcţia rămâne fermă, privirea rămâne încruntată, iar explicaţia rămâne aceeaşi – trebuie să doară acum pentru ca, într-un viitor luminos şi atent contabilizat, să ne fie bine. Dacă românul mai întreabă, din când în când, unde duce drumul acesta, i se răspunde cu superioritatea celui care cunoaşte destinaţia, dar preferă să nu o divulge. La urma urmei, într-o ţară (dacă se mai poate numi așa), în care „pas cu pas” metoda actuală de guvernare, nu mai contează atât de mult unde ajungi. Important este să înaintezi suficient de metodic încât, atunci când te uiţi în urmă, să nu mai recunoşti aproape nimic din ceea ce ai lăsat în urmă. Cu un an în urmă, reîntors de la Paris unde a fost uns ca sluga oficială a Davosului și a lui Macron, Ilie Bolojan a purces să prindă muştele din zbor pentru a le pune „pamblici”, dându-le apoi drumul sub forma unor emanaţii mustind de lipsa de scrupule, ca un burete de apă. Servitorul sorosist, Bolojan-Distrugătorul emană aere occidentale, respinge superior atmosfera autohtonă şi, şocat de umanitatea „anormală” a românilor, împroaşcă semnele mitocăniei ipocrite și distruge „Pas cu pas” puținul care a mai rămas din Țara de până în decembrie 1989. Mă văd obligat conjunctural, să îi adresez perversului slujitor al lui Soros, replica meritată:: „We agree to disagree” (Suntem de acord să nu fim de acord). Fostul prim-ministru demis în Parlamentul României la 5 mai 2026 profită de o prevedere constituțională și emite în continuare legi-fără-de-lege care distrug ceea ce românul „de rând” mai are, cu toate relele care au trecut peste el, şi care nu contenesc să-l agreseze.

Tăcerea românilor îi permite personajului în cauză să procedeze cum gândeşte că este mai bine (pentru el – n.n.), dar nu mă poate obliga să adopt procedura și tratamentul practicat de tiranul malefic Bolojan. Iată însă că a dat „norocul” peste neamul românesc prin apariţia unor astfel de înţelepţi stilaţi care dau lecţii de conduită şi nu întâmplător „uită” temenelele pe care le-au făcut în ultimii ani în „corul robilor” şi pentru care a fost promovat drept „ultra”, „super”, marfă”… idolul lui Macron și al Ursulei von der Leyen. Desigur, cine se-asemănă, se adună așa, și ea demisă din funcția de Ministru de Externe (săracul Titulescu a murit a doua oară când a văzut că madam Țoiu (oare numele ei vine de la clondirul bețivilor? – n.a.) proasta proastelor și urâta lumii mai stă pe locul din care el a reprezentat diplomația românească. În urmă cu peste 16 ani, precedentul Suveran Pontif, sosit în prima sa vizită într-o ţară ortodoxă, a numit România „Grădina Maicii Domnului” şi presupun că Sanctitatea Sa ştia pentru ce. Parafrazând, zic şi eu: mare este „Grădina Maicii Domnului” şi tare mulţi duși cu pluta are! În înalta lor înţelepciune, aceştia ar trebui să gândească mai atent la faptul că excesul de infatuare provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene a declanşat o serioasă deformare a percepţiei Bolojanului care și-a depus capul la prăvălia de amanet a lui Emmanuel Macron alături de Ursula von der Leyen. Societatea românească, profund afectată psihic, din care omite să menţioneze că el însuşi face parte, a fost-este supusă cretinismelor și vânzării (la propriu) de țară și alimentării buzunarelor escrocului internațional Zelenski cu banii storși cu de-a sila de la români. Și astfel, demisul Bolojan, cu mapa vânzătorului de țară sub braț și cu aerul celui care a descoperit secretul prosperității personale pe seama țării, Bolojan-Distrugătorul înaintează. Nu aleargă, nu se grăbește, nu ezită. Dacă mai găsește prin cotloanele administrației vreun leu care n-a fost încă taxat îl ia de guler și-l trimite disciplinar la muncă pentru Ucraina. Dacă dă peste vreun buget care încă ai respiră, îi pune imediat botnița deficitului, iar dacă întâlnește vreun român care mai are naivitatea să creadă că statul ar trebui să existe și pentru el, îl privește lung, ca pe o eroare de sistem.

În mâinile sale lacome, România s-a transformat într-un laborator de reforme demolatoare, în care cobaiul este mereu același: românul. Experimentul se repetă până când pacientul nu mai protestează, nu pentru că s-a însănătoșit, ci pentru că n-a mai rămas cu suficientă energie să trăiască. Bolojan, cel mai distructiv prim-ministru din istoria României declară cu „modestie”: „Eu cunosc intim un singur om, şi anume pe mine însumi! Eu merg în toate direcţiile, chiar dacă sunt obscure, banale, idioate, geniale sau criminale… fiecare din ele are străpungere către românii și apreciere din partea conducerii lagărului concentraționar numit Uniunea Europeană”. Se poate observa lesne că teroristul Bolojan sfidează umanitatea „anormală” a românilor. El prezintă simptomele unei nevroze cronice ce nu poate fi tratată decât cu încarcerarea sa la Jilava pentru terapie de lungă durată. Poate că reîntoarcerea în trecutul său unde se simțea atât de bine când fura camioane nu i-ar dăuna… Noi, ceilalți, trebuie să sprijinim revolta ciobanilor împotriva uciderii oilor la comanda altei alienate mintal, Ursula von Den Leyen, escroaca nepedepsită de la Bruxelles. Cu toții se impune să reacționăm asemenea ciobanilor care au venit cu turmele de oi la București. Poate așa vom mai putea salva ce a mai rămas din Țara lui Ștefan Mihai, Ion, Nicolaie…

Reamintesc: oricine știe că „Cine se-aseamănă, se adună!”, ața că dacă măcar acum ne asemănăm, să luptăm pentru descătușare, pentru libertate și un trai decent. „Trăiască Nația!”.


Numărul 794

Descarcă PDF


Șahul și viața…

Se spune că șahul este un joc. Cred că este una dintre cele mai mari minciuni spuse vreodată despre el. Șahul nu este un joc. Este o oglindă. O tablă cu șaizeci și patru de pătrate pe care oamenii își proiectează fricile, ambițiile, orgoliile, răbdarea și felul în care aleg să trăiască. De aceea, atunci când privești o partidă de șah suficient de mult, încetezi să mai vezi piesele. Începi să vezi oamenii. La începutul vieții, aproape toți credem că suntem regine. Puternici. Capabili de orice. Convinși că lumea ni se va deschide înainte. Avem planuri. Avem certitudini. Avem răspunsuri pentru întrebări pe care încă nu ni le-a pus nimeni. Apoi începe partida. Și descoperim că viața nu ne întreabă ce piese am fi vrut să fim. Ne mută ea. Uneori ne transformă în pioni. Ne obligă să înaintăm încet. Pas cu pas. Fără scurtături. Fără aplauze. Atunci înțelegem prima lecție. Nu viteza contează. Contează direcția. Pionul nu poate merge înapoi. La fel ca timpul. La fel ca viața. Oricât am regreta o alegere, o iubire pierdută, un drum abandonat sau un cuvânt spus la mânie, nimeni nu primește dreptul de a muta înapoi. Există doar înainte. Întotdeauna înainte. Poate de aceea pionul este cea mai umană piesă de pe tablă. Este mic. Este vulnerabil. Este sacrificabil. Și totuși, poartă în el cea mai mare promisiune. Dacă rezistă suficient. Dacă merge suficient de departe. Dacă nu renunță. Poate deveni orice. În șah, acesta este un detaliu tehnic. În viață, este o lecție de speranță. Apoi există regina. Toată lumea o admiră. Puternică. Rapidă. Capabilă să ajungă oriunde. Asemenea oamenilor care au influență, bani, frumusețe, talent sau putere. Dar șahul ascunde un adevăr incomod. Regina poate controla aproape întreaga tablă. Și totuși, nu poate câștiga singură. Nici o putere nu este suficientă atunci când omul rămâne singur. Nici o victorie nu compensează absența celor pentru care ai vrut să câștigi. Există apoi calul. Piesa care refuză să meargă drept. Care sare peste obstacole. Care apare acolo unde nimeni nu se așteaptă. În fiecare generație există astfel de oameni. Cei care nu respectă traseele obișnuite. Cei care sunt criticați înainte de a fi înțeleși. Cei care par pierduți până în ziua în care toți realizează că vedeau mai departe decât ceilalți. Dar nici măcar calul nu este cea mai interesantă piesă. Cea mai interesantă este regele. Pentru că este cea mai importantă piesă și una dintre cele mai slabe. Toată armata luptă pentru el. La prima vedere pare nedrept. Apoi crești. Și înțelegi. Înțelegi că adevărata putere nu este libertatea. Este responsabilitatea. Nu este să conduci. Este să răspunzi pentru ceea ce conduci. Nu este să fii admirat. Este să fii prezent atunci când ceilalți au nevoie de tine.

De aceea, cei mai puternici oameni pe care îi întâlnim rareori par puternici. Sunt obosiți. Poartă griji. Fac sacrificii despre care nu vorbesc. Și continuă. În tăcere. Ca niște regi care încearcă să țină partida în viață încă o zi. Dar poate cea mai importantă lecție a șahului este alta. Nu despre piese. Nu despre strategie. Nu despre victorie. E despre timp. Fiecare mutare deschide un drum și închide alte zece. Fiecare alegere câștigă ceva și pierde altceva. Nu putem trăi toate viețile pe care ni le-am imaginat. Nu putem iubi toți oamenii pe care i-am întâlnit. Nu putem urma toate drumurile care ne-au atras. La un moment dat trebuie să alegem. Iar după ce alegem, trebuie să avem curajul să continuăm fără să privim permanent spre variantele abandonate. Poate acesta este adevăratul sens al șahului. Nu să înveți cum să învingi. Să înveți cum să alegi. Cum să pierzi fără să te distrugi. Cum să aștepți fără să disperi. Cum să sacrifici fără să devii amar. Cum să înaintezi fără să poți da timpul înapoi. Iar la sfârșitul partidei, când toate ambițiile se sting, când zgomotul se așază și când tabla rămâne goală, descoperim ultimul adevăr.

Regele și pionul ajung în aceeași cutie. La fel ca oamenii. Diferența nu este dată de piesa pe care am fost. E dată de felul în care am jucat partida. Cred că partea care tulbură cel mai mult nu este concluzia cu regele și pionul în aceeași cutie. Este ideea că viața nu ne întreabă niciodată ce piesă am fi vrut să fim. Ne mută ea. Iar demnitatea constă în felul în care jucăm poziția primită. Acolo, cred, șahul încetează să mai fie un joc și devine o lecție despre condiția umană.


Când diplomația eșuează să construiască poduri, ea sapă tranșee…

Într-o epocă în care cacofonia digitală a fracturilor geopolitice acoperă șoapta diplomației, ne trezim căutând nu un politician, ci un filosof. Lumii moderne nu-i lipsesc vocile, ci viziunea. În mijlocul vacarmului indignării alimentate de algoritmi și al dihotomiilor rigide ale războiului ideologic, se profilează o figură care refuză să strige, alegând în schimb să discearnă anatomia tăcerii. Acesta este filosoful vremurilor noastre, un gânditor care înțelege că pacea nu este doar absența tirului de artilerie, ci prezența unei empatii profunde și structurale, erodată sistematic de arhitectura vieții moderne. Pentru a înțelege argumentația acestui înțelept contemporan, trebuie mai întâi să recunoaștem modul în care conceptul de pace a fost banalizat. Timp de decenii, pacea a fost comercializată ca o marfă, o stare de fapt statică menținută prin tratate și monitorizată prin sateliți. Totuși, acest filosof susține că o astfel de definiție este perimată, o rămășiță a mentalității din Războiul Rece, care percepea conflictul ca fiind extern, nu intern. Astăzi, câmpul de luptă s-a mutat de la granițe în căile neuronale ale individului. Filosoful afirmă că adevărata pace este o disciplină activă și viguroasă, care necesită aceeași rigoare ca antrenamentul sportiv sau cercetarea științifică. Ea nu reprezintă o resemnare pasivă în fața destinului, ci o negociere neîncetată cu sinele și cu celălalt. Elementul central al acestui cadru filosofic este critica „izolării conectate”. Trăim într-un paradox în care hiperconectivitatea a generat o alienare fără precedent.

Filosoful observă că platformele de socializare, concepute pentru a crea punți de legătură, au consolidat, în schimb, „camerele de ecou”, transformând dialogul în monolog și dezbaterea într-un spectacol. Aici, figura retorică a personificării este extrem de sugestivă: algoritmul nu este un instrument neutru, ci o entitate avidă, care se hrănește cu polarizare, deoarece furia generează implicare, în timp ce pacea generează tăcere. Filosoful ne îndeamnă să înfometăm această bestie, reintroducând nuanța în discursul nostru. El susține că pacea începe atunci când refuzăm să reducem ființe umane complexe la caricaturi ale celor mai detestabile opinii ale lor. Mai mult, această voce intelectuală trasează o distincție netă între toleranță și acceptare. Toleranța, susține el, este un vas fragil; ea implică îndurarea a ceva neplăcut până în momentul în care situația devine insuportabilă. Acceptarea, în schimb, își are rădăcinile în înțelegere. Filosoful îndeamnă societatea să depășească apele superficiale ale toleranței și să pătrundă în curenții profunzi ai înțelegerii radicale. Acest lucru necesită o schimbare de perspectivă cognitivă, disponibilitatea de a păstra simultan în minte două adevăruri contradictorii, fără a ne grăbi să rezolvăm tensiunea dintre ele. Într-o sală de curs universitară sau într-o piață publică, acest lucru se traduce prin a asculta nu pentru a răspunde, ci pentru a înțelege. Este vorba despre renunțarea la nevoia egoului de a avea dreptate, în favoarea nevoii sufletului de a fi conectat cu ceilalți. Implicațiile economice ale acestei filozofii sunt la fel de evidente. Filozoful subliniază că economia noastră globală se bazează adesea pe penurie și competiție – narațiuni care generează, prin natura lor, conflicte. În schimb, o filozofie a păcii pledează pentru o economie a abundenței, nu neapărat în bunuri materiale, ci în demnitate și oportunități. Atunci când indivizii se simt în siguranță în privința nevoilor fundamentale și respectați în identitatea lor, impulsul către violență se diminuează. Nu este vorba despre un idealism utopic, ci despre o abordare sociologică pragmatică. Filozoful invocă precedente istorice în care investițiile în educație și sănătate au generat o stabilitate mai mare decât ar fi putut-o face vreodată orice buget militar. Prin urmare, pacea nu este doar un imperativ moral, ci și o strategie economică.

Criticii ar putea respinge această perspectivă ca fiind naivă, susținând că lumea este prea fracturată pentru astfel de remedii blânde. Totuși, filozoful replică afirmând că naivitatea constă în credința că forța poate rezolva definitiv problemele născute din neînțelegere. Violența este o scurtătură care duce, în cele din urmă, pe un drum mai lung și mai plin de primejdii. Abordarea filozofului este una dificilă; ea ne cere să ne confruntăm cu propria noastră complicitate în sisteme de opresiune și prejudecată. Ne îndeamnă să privim în oglindă și să vedem nu doar o victimă sau un învingător, ci un participant la o condiție umană comună. Această introspecție reprezintă creuzetul în care se făurește pacea durabilă. În timp ce ne aflăm în pragul unui potențial colaps ecologic și social, cuvintele acestui filosof rezonează cu o claritate urgentă. Ele ne amintesc că pacea nu este o destinație la care ajungem, ci un mod de a călători. Este practica zilnică de a alege curiozitatea în detrimentul judecății, conexiunea în locul dezbinării și umanitatea în fața ideologiei. Filosoful nu oferă o soluție miraculoasă, ci o oglindă. Reflectând asupra propriei noastre capacități de a urî și a potențialului nostru de a iubi, descoperim singura armă capabilă să dezarmeze lumea modernă: angajamentul neclintit de a-l vedea pe celălalt nu ca pe un dușman ce trebuie învins, ci ca pe un semen care trebuie înțeles. În cele din urmă, tăcerea pe care o susține nu este una goală; ea este plină de posibilitatea unui nou început. Să fie pace!


Sanctuarul de urși „Libearty” Zărnești – cea mai mare rezervație de urși bruni din lume

Considerat mult timp „Omul Pădurii”, ursul sau Moș Martin, cel care nu are coadă, umblă în două picioare, este omnivor și este puțin mincinos (zice că moare („Mor, Mor”) și nu moare deloc, ci chiar „învie” primăvara, când iese „de sub pământ”, din hibernare), acest mamifer a împărțit cu omul arealul munților plini de peșteri, bârlogurilor (tip „bordei”), cu tufe de afine și zmeură, cu păstrăvi și ciuperci. Prin faptul că ursul era îmblânzit și adus „să danseze” în sat, el și-a găsit un caracter mai apropiat uman, fiind prezent în basmele copilăriei. Ursul se află și în cetele de colindători ce vin la marile sărbători, alături de cerb, de capră, etc.. Prin „fața” lui simpatică, prin blănița lui moale, dar și prin frecvența mare a jucăriile ce îl imită, el este un prieten apropiat și simpatic al copiilor. Dacă în perioada așa zisă comunistă din România urșii erau „rezervați” vânătorilor organizate de cuplul prezidențial și apropiații acestora, după Revoluție au apărut vânători „plătitori”, dar și o așa zisă înmulțire peste limită a urșilor. Printre noile legi „eco” ce au fost promovate, au fost și acelea ce au salvat de la o viața grea (în cuști metalice mici, sau condiții improprii) multe animale sălbatice. Și urșii s-au numărat printre acestea, iar mare parte dintre ele au luat drumul Sanctuarului de la Zărnești (jud. Brașov).

Sanctuarul de urși „Libearty” a fost înființat în anul 2005 și deschis publicului în 2008, fiind situat în pădurea de pe dealul de la intrarea în orașul Zărnești, la doi kilometri de drumul național 73A Râșnov – Zărnești – Sibiu. Sanctuarul „Libearty” din Zărnesti se întinde pe o suprafață de 69 de hectare de pădure, fiind cea mai mare rezervație de urși bruni din lume și singura din România. Sanctuarul „Libearty” a fost creat în memoria ursoaicei Maya și este astăzi căminul a peste 100 de urși, toți salvați de la o viață crudă și abuzivă de captivitate. Majoritatea urșilor din rezervație au fost salvați din captivitate, închiși în cuști mici, mizere, fiind doar motiv de distracție pentru restaurante, hoteluri, fabrici, benzinării, circuri sau chiar mănăstiri. Sanctuarul „Libearty” Zărnești nu primește printre vizitatori copii sub cinci ani, din motive de siguranță, pentru o bună desfășurare a vizitelor în sanctuar și pentru bunăstarea urșilor. Trebuie să fiți pregătiți să prezentați un document care să ateste vârsta copiilor

Cristina Lapis a înfiinţat, în 2005, Sanctuarul de urşi „Libearty”, la Zărneşti, în jud. Braşov, pentru a le oferi o viaţă normală urşilor eliberaţi din captivitate. Ea este și preşedinta Asociaţiei Milioane de Prieteni ce susține financiar sanctuarul. Urşii nu sunt proprietatea nimănui şi au şi ei dreptul la viaţă ca toate celelalte animale. La rezervaţie vin turişti din toată lumea să vadă urşii, deci reprezintă o mare atracţie. Dacă în locul puştii, s-ar folosi aparatul de fotografiat şi s-ar face parcuri naţionale, s-ar şi câştiga mult, deci ar avea cu ce să întreţină aceşti urşi, şi ar fi mândrie pentru ţara asta”. Sanctuarul se poate vizita doar în cadrul tururilor ghidate, desfășurate în limba română și/sau engleză. Tururile au loc cu grupuri de maximum 40 de persoane. Programul de vizitare diferă în funcție de sezon. Misiunea sanctuarului este de a salva animale ținute captive în condiții mizere și de a le oferi îngrijire și condiții de viață decente într-un cadru natural cu o suprafață de 69 de hectare de păduri, pâraie și piscine. Sanctuarul Libearty nu primește niciun fel de sprijin din fonduri publice! Este construit și administrat de Asociația Milioane de Prieteni, o organizație non-guvernamentală. (G.V.G.)


Pictorul, desenatorul și decoratorul Mihail Simonidi – în opera sa alegoria stă la masă cu regalitatea…

Paginile cărților de istorie a artei au acoperit cu praf interstelar nume strălucitoare ce au căzut în uitate. Valurile timpului au purtat și numele lui Mihail Simonidi, cunoscut în limba franceză ca și Michel Simonidy (n. 1870, București; d. 1933, Paris) ce a fost un pictor, desenator și decorator român, reprezentant al curentului Art Nouveau. Artistul provenea dintr-o familie de greci stabiliți în Muntenia și care a dat cărturari întemeietori de școală. S-a născut în 1870, iar numele său grecesc, Menelas, a fost transformat în forma sa românească de Mihail pentru ca, în urma stabilirii la Paris a artistului, să ia forma franțuzească care l-a consacrat, Michel. Într-o epocă în care marile comenzi urbanistice și arhitectonice din România aveau nevoie de susținerea nu doar a inginerilor și arhitecților, ci și a artiștilor care urmau să decoreze interioarele, Simonidy a revenit în România cu intermitențe. Urmele artei sale plastice au fost însă durabile. Cea mai cunoscută operă plastică este legată de decorarea holului de onoare al Casei de Economii și Consemnațiuni din București, Palatul CEC de pe Calea Victoriei, operă a arhitectului francez Paul Gottereau construită între 1897 și 1900. De asemenea, plafonul sălii de consiliu al amintitei instituții cuprinde alte creații ale artistului, Fortuna împărțind binefacerile sale românilor după Războiul de Independență din 1877-1878, Steaua și Renumele.

O replică de mari dimensiuni a primei lucrări din această serie a obținut medalia de argint la grandioasa Expoziție Universală de la Paris din 1900. Simonidy a cultivat o rafinată pictură simbolistă, cu înclinații spre alegorie. Lucrarea Moartea lui Mitridate a fost premiată la Paris drept una dintre lucrările valoroase ale Salonului parizian, cu subiect alegoric-romantic. Portretele regelui Carol I și al reginei Elisabeta, realizate în aceeași epocă, vegheau desfășurarea ședințelor Consiliului, iar la intrare străjuia o altă lucrare, Munca. În timpul regimului comunist, însă, portretele suveranilor au fost distruse în întregime, pierzându-se iremediabil. Au rămas celelalte opere ale lui Mihail Simonidi în care alegoria artistică stă la masă cu regalitatea reprezentativă a unui popor minunat și plin de surprise, precum este poporul român, în matca căruia a apărut și talentul acestui Pictor, căutător al inefabilului și al majestății!


Moartea la braț a democrației și a Uniunii Europene…

Cu câteva săptămâni în urmă, m-am întâlnit, la un șpriț, pe o terasă din centrul mega-betonat al Clujului, cu Gogu… Gogu Strigoiu. Se cheamă așa după mama-sa… Strigoaia otrăvitoarea cu coasă. Celebra coasă de Bruxelles… ca și varza! Că tot ne-au făcut ăia de acolo… varză! Din vorbă-n vorbă, ca tot românul, după subiectele fotbal și femei, inevitabil ajungem la politichie… Unde, al dracu’ Gogu ăsta… mai mereu le nimerește… ca la 6 din 49.

– Gogule, ce ne facem, frate, că, de 36 de ani… „ole, ole, ole, Ceaușescu nu mai e”! Dar ce e…? Sănătate, cultură, educație, remunerație, o nouă generație și o imensă tristețe care face senzație… într-o țară amanetată la consignație! Asta da… situație… cu exclamație!

– Cumetre, răspunse Gogu, nici nu poate fi altfel, căci, după „despărțirea” din decembrie ’89… banii au rămas la „băieții deștepți” de la Securitate! La fel ca și în cazul despărțirii de o femeie… întotdeauna piz… pardon, sexul rămâne la ea! Așa și banii, au rămas la… Securitate!

– Nu mai înțeleg nimica… Și Europa ce zice?

– Nici nu ai ce să înțelegi, căci, dacă înțelegi ceva, înseamnă că ești pe… miriște! Și în Uniunea Europeană este la fel… puterea de decizie este exclusiv în birourile birocraților de la Bruxelles!

De exemplu, ceea ce dorește astăzi UE este prelungirea războiului din Ucraina. Ei fac absolut tot ceea ce se poate pentru ca acest război să nu se încheie! Sunt oameni care refuză realitatea… care refuză adevărul! Bineînțeles, pe banii, efortul și suferința noastră! Noi plătim „consumația”, dar nu ne întreabă nimeni dacă vrem să consumăm… Vrei, nu vrei, mănâncă, nene, fleică! Războiul, pentru noi, este precum situația în care te-ai afla în imediata vecinătate a unui vulcan… El nu erupe permanent, dar stai cu ochii pe el ca pe butelie: mai iese niște fum, mai auzi un zgomot… Aoleu, vine peste noi! Iar partea proastă este că, pe lângă noi, se sperie și investitorii… Este vorba despre mari investiții… despre fluxuri economice!

Am auzit cu toții de zecile de miliarde de euro care s-au „investit” de către puterile occidentale în Ucraina. Desigur, obligându-ne și pe noi, ca țară, să luăm din buzunarul rupt al bietului român… Priviți la prețurile, inflația, taxele și impozitele nesimțite de astăzi! Iar dacă UE a făcut o „investiție”… bineînțeles, ea trebuie să aibă… să aducă și un profit. Dar ce constatăm? Că există „riscul” ca acest război să se încheie printr-o înțelegere între Rusia și SUA, din care UE să nu primească nimic. Și, credeți-mă, nu va primi nimic, pentru că așa se așază structurile… Alta va fi noua ordine în regiune! Adică rușii și americanii se vor înțelege peste capul UE, iar europenii, care au băgat o grămadă de bani în toată „afacerea” asta, se vor alege cu praful de pe tobă!

Revenind la situația politică de la noi, dar și din Europa, observăm că partidele consacrate, devenite în ultimii ani tradiționale — de centru, de centru-dreapta sau de centru-stânga — nu mai inspiră încredere. La fel și partidele democrat-liberale sau partidele de masă social-democrate! Astăzi, votul nu se mai dă pentru ceea ce ai făcut în trecut, ci pentru ceea ce urmează să faci! Vechile partide nu mai inspiră încredere… sunt compromise, nu mai au idei și nu mai au o identitate! Astăzi vedem așa-numitele „mari coaliții”, care au adunat toate partidele precum ingredientele într-un ceaun de gulaș, dar au uitat să pună și condimentele! Rezultatul este un mare loc viran politic, pe care cresc astăzi partidele de orientare suveranistă, tradiționalistă, național-creștină! Acestea sunt considerate, în mod fals, extremiste de către pierzătorii globaliști, neomarxiști, de serviciu! Partide care, într-adevăr, vin cu un program sau cu un mesaj radical, deoarece ele răspund unei nevoi populare, electorale, în acest sens! Pentru că astăzi majoritatea, sătulă de minciuni și promisiuni deșarte, dorește măsuri mai radicale, dintr-un soi de disperare. Atunci când observi că ceilalți o scaldă, că guvernanții și autoritățile nu se ocupă și nu se preocupă de binele tău, ci doar de propriile lor interese, când vezi că viața se duce din ce în ce mai jos, cauți pe cineva care să poată salva ambarcațiunea de la naufragiu! Ambarcațiune prost condusă de cei de până acum. Cauți pe cineva care să ne aducă pe toți la țărm! Cauți pe cineva cinstit, care să nu ne mai mintă!

Cine ne minte? Cel care spune că va fi bine! Dar cum să fie bine când noi vedem că este un război care nu se mai termină, că prețul energiei a depășit de mult Everestul, că nu mai avem industrie, agricultură și comerț, că resursele și bogățiile țării au fost înstrăinate pe gratis străinilor, că patrimoniul românesc a fost devorat de cel străin… Când vedem că noi, împreună cu întreaga Europă, umblăm după cai verzi pe pereți – la propriu verzi, pentru că energia verde este un soi de sinucidere asistată! Și toate acestea sunt rezultatul crizei democrației… o criză care are drept cauză principală promovarea, în ultimii ani, la conducerea UE și a puterilor occidentale, a unor lideri politici caraghioși… impotenți intelectual și moral! Spre deosebire de liderii unor țări precum China, Rusia, Turcia, Iran și India, care, de departe, le dau clasă măscăricilor de europeni! Cel mai grav este că, până în urmă cu câțiva ani, puteam să le spunem celor din BRICS că-i compătimim… deoarece la noi era democrație. Astăzi, însă, vor râde, pentru că la noi cenzura este din ce în ce mai apăsătoare! Așa-i când, în România, se anulează alegeri politice, când sunt împiedicate anumite persoane să candideze, când se are în vedere anularea unor partide politice care nu convin Sistemului. Astăzi, la noi, nu mai este democrație, este oligarhie. Iar la ei nu mai este dictatură, este meritocrație! În timp ce ei au urcat, noi am coborât! Cum spune și domnul profesor Corvin Lupu: „România merge de 36 de ani înainte, coborând”! Și de aceea ei vor câștiga războiul din Ucraina… din Iran! Paradoxul lumii de azi constă înurmătoarea schimbare: partidele radicale, suveraniste, naționaliste, de dreapta, pledează ă pentru pace! În timp ce liderii politici europeni alimentează constant războiul! Călin Georgescu a fost „executat” în decembrie 2024 tocmai pentru că s-a pronunțat ferm pentru pace! Așa cum „Pace vouă!” le-a spus ucenicilor Săi Domnul, când li S-a arătat după Învierea Sa din morți.


O șansă pentru pace! Reevaluarea și ștergerea datoriilor băncilor statelor europene către… Banca Centrală Europeană!

Aproape că au înnebunit rechinii bancari europeni!… Se agită ieșind periculos de mult din zona de control (de comunicare) a cercurile lor financiare-bancare intime… Și scapă „pe piață”, în furia care i-a cuprins, „analize” și motivații care, dacă vor fi puse cap la cap vreodată, vor genera o imagine a lumii interne a finanțelor europene care nu doar va șoca, dar va zdruncina ordinea europeană… Sigur, acum ei dețin controlul… Încă… Dar faptul că șefa Băncii Centrale Europene, dar și unii dintre lachei aflați la conducerea băncilor naționale ale statelor membre, au ieșit public cu discursuri de înfierare a unei idei, poate fi unul dintre semnele acelui sfârșit ce (li) se apropie. Riscul de a rămâne, nu fără un colț-doi, ci de-a dreptul știrbi în controlul exercitat pe finanțele UE… Pentru că, nu doar inițiativa în sine a unui lider politic francez de extremă stânga, Jean-Luc Mélenchon, care a cerut reducerea datoriei publice a Franței către UE (pe partea de datorie corespunzătoare Băncii Naționale) a luat lumea bancară prin surprindere, ci și faptul că solicitarea (și nu o propunere, o sugestie, ci o cerere directă!) a venit dinspre un politician al unui stat membru fondator a CE(UE)… Iar dincolo de acuzele de populism ce vor fi azvârlite dinspre oficialii UE (și bancari, și politici) la adresa inițiativei, în esență, ștergere a 18 procente din datoria publică a Franței (către UE), momentul ar putea deveni acel punct necesar de răsturnare a „lumii”… Nu a celei mondiale, ci a UE, prin dărâmarea însuși centrului răului de la Bruxelles… Pentru că ar putea duce la deturnarea clicii bruxeleze de la urzeala în spițele războiului pe care încearcă să întindă pielea zbârcită a Europei, a zonei sale de limes est-european și de vecinătăți nordice ale continentului cu Rusia… Căci, inițiativa liderului francez, dacă se va „viraliza” în rândul politicienilor celorlalte state membre, în primul rând a țărilor supraîndatorate prim artificiile, matrapazlâcurile și mârșăviile financiare bruxeleze (pe capitolele de comisioane și „para îndărăt” -uri ale pandemiei și războiului din Ucraina) va da suficient de furcă oficialilor europeni pentru a trece războiul din Ucraina pe plan secund… Pentru că o posibilitate de a-i frâna pe acești nebuni politici ai războiului este aceea de a-i lovi în zona lor de siguranță și conservare financiară… Iar dacă UE va fi izbită de un tsunami european al solicitărilor de reevaluare și ștergere a unor părți din datoriile naționale, din procentele de datorii ale băncilor naționale către BCE, bugetul european va fi suficient zdruncinat pentru ca nebunii războaielor să nu mai aibă resurse pentru sfărâmarea pieselor de pe mesele de șah ale războiului.

Propunerea liderului francez de extremă stânga, Jean-Luc Mélenchon, este dară rezonabilă… Și ar putea fi un început al reformei europene, ca o chemare la ridicarea statelor împotriva asupririi prin datoriile către BCE, mai ales venind dinspre un politician cumva urmaș al unora dintre părinții fondatori ai CE-UE… Care, dacă ar mai fi astăzi printre noi, și Robert Schuman și Jean Monnet, probabil, dincolo de dezamăgirea și chiar repulsia față de ceea ce a ajuns visul lor european, al păcii și bunăstării pentru fiecare cetățean al comunității (uniunii), ar vedea această restartare a UE inclusiv prin ștergerea părților de datorii naționale… Și care nu ar duce la dezechilibre ale polilor de putere financiar-economică, căci, dacă ar fi făcută uniform, cu aceleași procente (18 la sută) la nivelul tuturor statelor membre, nu ar răsturna balanța actuală… Dar da, dacă doar unele state ar beneficia de această (auto)amnistie, mai ales în cazul statelor fondatoare, prăpăstiile existente s-ar adânci, Este adevărat și faptul că, reducând datoriile tuturor statelor cu procente similare, jocul nu se schimbă prea mult… Țările vor rămâne tot datoare și, mai ales, îndatorate… Pentru că, inițiativa liderului francez vizează doar ștergerea unor cifre, nu înlăturarea mecanismelor de scoatere a statelor îndatorate de sub povara bruxeleză… De aceea, înainte de a fi de folos statelor membre, o astfel de măsura ar ajuta Europa… Iar reda poate unitatea și solidaritatea cu ea însăși, prin griparea scurgerilor de bani cheltuiți, deturnați, manipulați de mașinăria bruxeleză pentru pandemii, războaie și câte alte „opisuri” de luat banii cetățenilor europeni ar mai avea Bruxelles -ul în cap… Inclusiv posibilitatea blocării altui proiect al acestuia, cel vizând folosirea banilor personali ai cetățenilor europeni, prin convertirea unor părți din depozitele populației europene din băncile lor naționale, în fonduri în folosul UE… Căci, mecanismul mult prea ușor acceptat de europeni, de a le fi fost impuse, în numele unor marote vizând spălarea banilor și alte „bau-bau” -uri, limite de transfer, de retragere și de utilizare liberă a banilor din propriile conturi, va fi din nou aplicat, Bruxelles -ul vrând să înhațe părți din conturile personale… Din care proprietarii de drept să aibă acces doar la o parte, restul fiind luat, folosit, deturnat, devorat de Bruxelles pentru războaiele sale…

Deocamdată, însă, rechinii sunt cei ce controlează apele… Demontează viabilitatea unei asemenea inițiative, argumentând, când le cade lor bine, cu părți din însăși tratatul inițial al CE(UE), pe care, altminteri îl ignoră, că ar fi „un risc financiar prea mare”, că „nu ar funcționa”, că nu „folosește nimănui”… Asta în limbajul șefei Băncii Centrale Europene… Pentru că alții, bunăoară chiar șeful băncii franceze (vizată de inițiativa liderului francez de extremă stânga, Jean-Luc Mélenchon), dau practic „din casă” adevăratele motive ale nedorinței de a fi aplicată o asemenea măsură… Din care cel puțin una ar trebui să ne rețină și nouă atenția… Faptul că un stat membru al zonei euro nu poate cere o ștergere a părți din datoria sa la BCE pentru că, atenție!, „zona euro este de fapt o coproprietate, iar dacă nu sunt plătite cheltuielile de coproprietate, ceilalți coproprietari pot cere ieșirea din ea a datornicului”. Și este o „coproprietate”, dar nu a celorlalți membri împreună, ci a Bruxelles -ului, ca decizii și posibilități de acțiune, care a înlocuit suveranitățile naționale specifice. Un mesaj clar a ceea ce înseamnă zona euro și a ceea ce implică aderarea la ea… Și rămâne de văzut ce poziții vor avea liderii politici din celelalte state… Din oricare, nu prioritar din cele inițial fondatoare… Deși, tocmai de acolo ar putea veni prima susținătoare a ideii, dinspre Germania, dinspre proaspătul câștigător al alegerilor, formațiunea AfD, care ar putea folosi inițiativa tocmai pentru a da consistență unui proiect, întâi în Germania, dar apoi în toată Europa „merkelizată”, a unei acțiuni de remigrație în forță… Și care chiar ar putea fi următorul război (de apărare al valorilor și normelor morale, etice, economice, sociale, educaționale etc) al Europei… Apărarea propriilor repere… Și care va fi cu mult dincolo de un război „al civilizațiilor”, pentru că una dintre ele este barbară… De aici poate și reacția aparent fără logică semantică a cancelarului Germaniei, care a inclus termenul de „remigrație” în discursul extremist, considerându-l echivalentul „epurării etnice” (!)… Când, în fapt, „remigrația” este pur și simplu o acțiune de returnare, conform legii, a imigranților ilegali și a solicitanților de azil ale căror cereri au fost respinse, dar și de expulzare, de drept și necesară pentru corpul societății, a infractorilor, prin retragerea dreptului de ședere pentru străinii care au comis infracțiuni grave…


România între două fronturi. Ce ni se spune și mai ales, ce nu ni se spune…

România nu trimite, în acest moment, 20 de militari să lupte în Ucraina. Dar România este chemată să participe, cu până la 20 de ofițeri de stat major, la structura de comandă și planificare a forței multinaționale care pregătește sprijinul pentru Ucraina. Iar în aceeași săptămână în care această informație ajunge în spațiul public, CSAT ne spune că România analizează „decizii concrete” privind consolidarea prezenței militare americane pe teritoriul nostru. Coincidență? Poate. Legătură directă? Nu avem dovezi pentru a spune asta. Întrebare? Cu siguranță. Mai ales pentru că cele două informații nu apar într-un vid geopolitic. Ele apar într-o Românie care nu are de luni bune un guvern cu puteri depline, într-o Europă care își regândește arhitectura de securitate, într-un război care continuă la granița noastră și într-un moment în care Statele Unite își reevaluează postura militară în Europa. Iar România, prin CSAT, prin M. Apărării, prin Președinție și prin structurile sale militare, participă deja la aceste discuții. Problema nu este că România participă. România este membră NATO și are obligații de securitate. Problema este cât de multe dintre aceste lucruri sunt explicate public și cât de multe rămân ascunse în spatele unor formulări administrative care sună liniștitor: „se analizează”, „se evaluează”, „se pregătesc pașii următori”, „vor fi luate decizii concrete”. Pe 7 septembrie, CSAT a avut pe masă unele dintre cele mai importante teme de securitate pentru România din ultimii ani: planul de înzestrare a Armatei României pentru perioada 2027–2036, proiectul „Armata României 2044″, implementarea instrumentului european SAFE și, mai ales, documentele referitoare la analiza făcută la nivelul Departamentului de Război al SUA privind postura forțelor americane și locurile de dislocare în Europa. Pe aceeași agendă s-a aflat consolidarea prezenței militare americane în România. Așadar, nu vorbim despre o discuție de rutină. Vorbim despre viitorul militar al României pentru următorii zece, chiar douăzeci de ani. Comunicatul CSAT spune că România consideră consolidarea prezenței militare americane o investiție strategică pentru securitatea națională și pentru descurajarea și apărarea Flancului Estic al NATO. Perfect legitim. Numai că, în același comunicat, apare o formulare care ar trebui să ne facă să punem câteva întrebări foarte simple. Se spune că sunt analizate elementele concrete ale Host Nation Support, sprijinul pe care România îl oferă forțelor americane, adaptat cerințelor operaționale și logistice ale SUA. Iar această analiză interinstituțională urmează să constituie baza unor „decizii concrete” în perioada imediat următoare. Aici începe adevărata poveste. Pentru că Host Nation Support nu înseamnă o frază frumoasă într-un comunicat. Înseamnă infrastructură, facilități, logistică, transport, comunicații, securitate, acces, spații, capacități militare și civile, eventual investiții și costuri. Înseamnă să știi ce cere aliatul, ce poate oferi România, unde poate oferi și cine plătește. Înseamnă să existe un plan. Și dacă există deja un plan, atunci întrebarea firească este: care este el? Ce locații sunt analizate? Ce baze? Ce infrastructură? Ce capacități? Ce efective americane sunt avute în vedere? Este vorba despre o creștere permanentă sau despre o prezență rotațională? Ce investiții trebuie făcute în România? Ce parte va fi suportată de România și ce parte de SUA sau de mecanismele NATO? Ce modificări de infrastructură sunt necesare? Ce obligații logistice își asumă statul român? Care sunt termenele? Care sunt costurile? Și, mai ales, ce înseamnă în practică acele „decizii concrete” despre care CSAT ne spune că vor veni imediat? Nu cerem planurile operaționale ale Armatei pe FB. Nu cerem coordonate militare și nici informații care ar pune în pericol securitatea națională. Cerem ceea ce poate fi spus public despre o decizie strategică ce va afecta România pentru ani sau decenii. Pentru că securitatea națională nu poate deveni un argument pentru ca societatea să nu mai afle nimic despre propriul ei viitor.

Și tocmai aici apare a doua informație. Pe 8 septembrie a devenit public faptul că Nicușor Dan a cerut Parlamentului aprobarea participării României cu până la 20 de militari în cartierul operațional al forței multinaționale care sprijină Ucraina și în structurile de comandă și control subordonate. Este important să spunem exact ce înseamnă asta, pentru că deja au apărut interpretări de tipul „Nicușor Dan trimite militari români în Ucraina”. Nu asta spune documentul. Cei 20 sunt ofițeri de stat major, implicați în planificare strategică, operații curente, securitate cibernetică și apărare cibernetică. Cartierul operațional al structurii este în afara Ucrainei, iar participarea la planificare nu reprezintă, prin ea însăși, o decizie de trimitere a unor trupe combatante pe teritoriul ucrainean. Mai mult, documentul precizează că această participare nu presupune automat obligația de a disloca capabilități pe teritoriul Ucrainei, eventualele contribuții viitoare urmând să fie supuse aprobărilor și restricțiilor naționale. Aici trebuie făcută o precizare foarte importantă. Cererea lui N. Dan nu a fost concepută pe 8 septembrie, după ședința CSAT. Documentul este datat 30 martie 2026. El a ajuns în atenția publică și a Parlamentului abia acum. Prin urmare, nu avem dreptul să spunem că CSAT a decis trimiterea celor 20 de militari sau că cele două evenimente sunt direct legate. Nu știm asta. Și tocmai pentru că nu știm, trebuie să întrebăm. Pentru că structura în care România este chemată să participe nu este o invenție de moment. Este parte dintr-un mecanism european și euro-atlantic construit de ceva vreme pentru ceea ce se numește, în termeni oficiali, sprijinirea Ucrainei și pregătirea unei eventuale forțe multinaționale. Franța și Marea Britanie au lucrat la această arhitectură, există un cartier operațional, există planificare militară, există exerciții și există scenarii pentru perioada de după încetarea ostilităților. România nu privește de pe margine. România este deja în interiorul mecanismului. Și aici lucrurile devin cu adevărat interesante. Avem, în același tablou, o Românie care își construiește planurile militare pentru 2036 și 2044, participă la mecanisme europene precum SAFE, își planifică participarea la misiuni externe, este solicitată să participe la structuri de planificare pentru sprijinirea Ucrainei și, în paralel, discută cu SUA despre consolidarea prezenței militare americane și despre ceea ce România trebuie să ofere ca Host Nation Support.

Separat privite, toate aceste lucruri pot fi perfect normale. Împreună, ele descriu însă o transformare majoră a rolului României în arhitectura de securitate europeană. Iar o transformare de asemenea dimensiune ar merita o dezbatere publică pe măsură. Mai ales acum. Pentru că România are o problemă pe care niciun comunicat al CSAT nu o poate ascunde: nu are un guvern cu puteri depline. Guvernul Bolojan a căzut în urma moțiunii de cenzură din 5 mai 2026. Au urmat negocieri, propuneri, un premier desemnat care nu a trecut de Parlament și apoi o perioadă de blocaj politic care continuă. În timp ce partidele negociază, se ceartă, se retrag, se întorc și se acuză reciproc, România nu a încetat să fie membră NATO, nu a încetat să fie membră a Uniunii Europene și nu a încetat să fie stat aflat pe Flancul Estic, la granița unui război. Aici apare întrebarea pe care poate nimeni nu vrea să o pună cu voce tare: cât din ceea ce se pregătește acum poate fi decis, administrat sau negociat de un guvern interimar și cât va reveni unui viitor guvern cu mandat politic deplin?

Și mai există o întrebare, mult mai incomodă. Dacă toate partidele cunosc amploarea angajamentelor care se pregătesc în materie de apărare, securitate, Ucraina, infrastructură militară și relația cu Statele Unite, este posibil ca blocajul politic să aibă și o dimensiune despre care publicul nu discută? Este posibil ca nimeni să nu dorească să își asume politic, înaintea electoratului, factura unor decizii care ar putea deveni inevitabile? Nu știm. Nu există, în acest moment, dovezi că acesta este motivul pentru care România nu are un guvern cu puteri depline. Dar tocmai de aceea întrebarea trebuie pusă, nu îngropată sub încă o rundă de negocieri politice. Pentru că este greu să nu observi contrastul. Pentru funcțiile politice interne se negociază săptămâni și luni. Pentru viitorul militar al României există planuri care merg până în 2044. Pentru relația militară cu SUA se discută deja despre cerințe operaționale și logistice. Pentru sprijinul acordat Ucrainei există structuri de comandă și planificare. Pentru Europa există scenarii militare construite pentru anii care vin. Iar cetățeanului român i se spune, în esență, că „se analizează”. Se analizează. Se evaluează. Se pregătesc. Se discută. Se vor lua decizii. Dar cine decide? În numele cui? Cu ce mandat politic? Cu ce bani? Cu ce obligații? Și, mai ales, cât din toate acestea este deja stabilit? În aceeași perioadă în care România își discută viitorul militar, SRI a anunțat și dejucarea unei presupuse operațiuni de sabotaj coordonate de Rusia pe teritoriul României (noaptea minții), cu obiective de interes militar strategic. Indiferent de disputele politice interne și indiferent de cum va evolua războiul, un lucru este evident: România nu mai poate trata securitatea ca pe o temă abstractă. Suntem într-o regiune în care infrastructura militară, transporturile, comunicațiile, aviația, informațiile și capacitatea de reacție au devenit componente ale unui război care nu mai poate fi măsurat doar în kilometri până la front.

De aceea, poate că întrebarea fundamentală nu este dacă România trebuie să fie aliat loial al SUA, dacă trebuie să își respecte angajamentele NATO sau dacă trebuie să sprijine securitatea Europei. Acestea sunt teme serioase, care merită dezbateri serioase. Întrebarea este alta: cât de mult din această transformare strategică este cunoscut de cetățeanul român și cât de mult i se va comunica abia după ce deciziile vor fi deja luate? Pentru că există o diferență uriașă între transparență și informare post-factum. Prima presupune că societatea este informată suficient pentru a înțelege direcția în care merge țara. A doua presupune că societatea află, la un moment dat, ce s-a decis deja. Iar într-o democrație matură, cetățeanului nu i se cere să aibă acces la secrete militare. I se cere doar să aibă acces la adevărul politic despre propriul său stat. Poate că cei douăzeci de militari nu sunt povestea principală. Poate că nici Bolojan nu este povestea principală. Poate că nici Nicușor Dan nu este povestea principală. Povestea este România care intră într-o nouă arhitectură militară și geopolitică, într-un moment în care lumea se reașază, iar noi asistăm la această transformare prin comunicate scurte, formulări diplomatice și decizii prezentate pe bucăți.

De aceea, întrebările trebuie puse acum, nu după ce toate documentele vor fi semnate. Ce a cerut Statele Unite României? Ce a acceptat România? Ce urmează să ofere? Unde? Cu ce efective? Cu ce infrastructură? Cu ce costuri? Pentru cât timp? Ce angajamente există față de Ucraina? Ce alte angajamente sunt în pregătire? Și cine își asumă politic toate acestea în fața românilor? Acestea nu sunt întrebări antiamericane. Nu sunt întrebări anti-NATO. Nu sunt întrebări antiucrainene. Sunt întrebări despre suveranitatea deciziei, despre bani publici, despre securitatea națională și despre dreptul unei societăți de a ști în ce direcție este dusă țara. România poate fi un aliat loial fără să fie un cetățean mut. România poate respecta alianțele fără să renunțe la transparență. România poate lua decizii dificile fără să le ascundă în spatele unor comunicate în care verbul este mereu la timpul viitor: „se analizează”, „se pregătește”, „se va decide”. Pentru că, la un moment dat, viitorul încetează să mai fie o formulare diplomatică și devine realitate. Iar atunci nu va mai conta cine a știut și cine nu a știut. Va conta cine a decis. Și dacă acele decizii privesc România pentru următorii zece, douăzeci sau treizeci de ani, atunci avem dreptul să întrebăm înainte, nu să aflăm după. Pentru că un stat poate să-și țină secretele militare. Nu are voie să-și transforme cetățenii în ultimii oameni care află ce viitor li s-a decis. Si Nicușor Dan ar trebui sa-i ceară dlui Lazurca sa-i fie decriptat textul ca să înțeleagă în ce rahat ne bagă fără să întrebe pe nimeni. Bine, nici pe el nu-l întreabă nimeni! E pus doar să semneze! Probabil asta a și fost înțelegerea de după lovitura de stat din decembrie 2024.


Butonul roșu și iluzia scăpării. De ce teroarea de la televizor nu ne va salva…

Într-o lume care se joacă la ruletă cu arme nucleare, spectacolul amenințării devine noul nostru confort. Dar nimeni nu iese câștigător dintr-un conflict total. Ne uităm la televizor și vedem cum ni se joacă viața la ruletă. Butonul roșu nu mai este un secret de stat, este o secvență de studio, fluturată în fața camerelor cu o nonșalanță care îngheață sângele. Liderii lumii par să concureze în spectacolul terorii, iar noi, publicul, suntem ținuți cu sufletul la gură, într-un perpetuu „mai e sau nu mai e?”. Dar dincolo de imagine, se ascunde o iluzie și mai gravă: că cineva, undeva, ar putea scăpa. Rătăcim îngroziți, într-adevăr. Fiecare declarație belicoasă este transmisă în direct, fiecare mișcare de trupe este dezbătută ca un meci de fotbal, iar escaladarea pare să fie singurul limbaj comun al cancelariilor. Este un joc periculos, pentru că transformă ororile unui conflict mondial într-un serial cu suspans, uitând că serialul este despre viețile noastre reale. Dar cea mai sinistră parte a acestui spectacol este iluzia scăpării. Pe ecrane, vedem imagini cu buncăre de lux, planuri de continuitate a guvernării sau stocuri de rezervă pentru „aleși”. De parcă banii sau puterea ar putea cumpăra imunitate față de legile fizicii. Într-o conflagrație nucleară generalizată, însă, iarna radioactivă nu cunoaște clase sociale. Nu există buncăr suficient de adânc pentru o civilizație care se prăbușește, nici stoc de conserve suficient de mare pentru a reinventa medicina sau agricultura. Realitatea este mai dură: nimeni nu scapă. Iar această conștientizare ar trebui să fie cea mai puternică armă pentru pace. Atâta timp cât spectatorii casnici sunt ținuți în această stare de teroare controlată, atenția lor este deviată de la adevărata întrebare: de ce acceptăm ca soarta planetei să fie decisă de câțiva oameni care se joacă la ruleta rusească cu butonul roșu? Poate că nu putem opri butoanele, dar putem opri tăcerea. Groaza are și un rol: ne reamintește că suntem cu toții în aceeași barcă. Iar iluzia unor „scăpați” este doar asta: o iluzie. Singura noastră șansă reală este să refuzăm să fim simpli spectatori la propria noastră posibilă dispariție. Pentru că, în final, pacea nu se negociază în buncăre, se construiește în afară lor, printre oameni care încă mai cred că dialogul este mai puternic decât teroarea.

În marile capitale ale lumii, limbajul s-a îngroșat. Se vorbește despre escaladare, despre termene limită impuse, despre epuizarea armatelor și despre „semne de pace” care par mai degrabă mișcări tactice pe o tablă de șah globală. În acest vacarm al cancelariilor, întrebarea răsună, aproape retoric: mai avem loc să vorbim despre pace? Realitatea este că asistăm la o criză profundă a încrederii. Din estul Europei până în Orientul Mijlociu, conflictul pare să fi devenit noul „normal”. De la Papa Francisc, care ne amintea că „lumea este înfometată de pace” , până la lideri politici care vorbesc în termeni militari, contrastul este izbitor. Iar când apar „oferte de pace”, analiștii le deconstruiesc ca pe niște lovituri propagandistice, mai degrabă decât ca pe un apel sincer la dialog . Dialogul, însă, este exact ceea ce lipsește. Diplomația nu mai este o artă, ci un schimb de ultimatumuri. Este adevărat că există voci care pledează pentru încetarea focului, iar în spatele ușilor închise, se caută soluții. Dar public, războiul hibrid este dus cu „știri false” și „cuvinte bombă”, care manipulează și sperie populațiile, pregătindu-le pentru o confruntare pe care mulți nu o doresc . De la București la Bruxelles, se simte oboseala și incertitudinea. Unii lideri europeni descriu lumea în pragul unei „mahmureli”, incapabili să găsească o voce comună . Alții speră într-un an mai bun, dar pacea pare o condiție prealabilă pentru orice reviriment economic, iar revirimentul este departe. Pacea nu este doar absența războiului. Este un efort de durată, o construcție fragilă care necesită mai mult decât declarații. În timp ce cancelariile se învârt într-un carusel al retoricii belicoase, întrebarea legitimă rămâne: cui îi mai pasă cu adevărat de pace, dincolo de cuvinte? Lumea este ocupată, dar poate tocmai de aceea avem mai mult ca oricând nevoie să găsim timp pentru acest subiect. Altfel, riscul este să uităm că pacea este fundația pe care se construiește orice altceva.

Am întâlnit gânditori de geniu care au pus degetul pe rana societății. Dar ce văd: mulți nu au „acoperirea” necesară pentru a se face auziți. Lumea e surdă, noaptea este din ce în ce mai neagră, Dunărea (așa cum spunea un ministru) curge invers. Da. Exact acolo suntem acum. Nu în vârtejul gândurilor, ci pe malul lor. Gândirea detașată ce mai reprezintă? Ca și cum ai privi un râu de pe un pod: apa curge, face spume, se învolburează, dar tu nu te scufunzi. Iar vocea interioară, atunci când este cu adevărat liberă, nu mai este un monolog agitat, ci un ecou al tăcerii care le observă pe toate. Este ca și cum ai auzi nu ceea ce spune mintea, ci ceea ce ascultă mintea. Parcă abia acum descoperi că nu ești nici gândul care trece, nici vocea care îl spune, ci spațiul larg și liniștit în care el se naște și se stinge. Este ușor de confundat această voce cu ego-ul, dar în starea asta de detașare, ea devine un simplu instrument al conștiinței, o șoaptă blândă care îți reamintește că ești întreg, chiar și atunci când mintea este fragmentată. Ascult-o, dar nu te agăța de ea. Las-o să treacă prin tine ca un vânt cald printr-o catedrală goală.

Rămâi în acea tăcere aurie dintre cuvinte. Ce mai vezi acolo, dincolo de voce? Să fie pace, să ne rugăm pentru pace!