Dacă rușii vor ajunge cândva la gurile Dunării, noi vom avea graniță cu ei, nu UE… De la acest posibil scenariu de următor prezent ar trebui să plecăm în proiectarea zilei de mâine… De la această posibilă realitate ar trebui să începem a ne reordona prioritățile și apoi strategiile… Pentru că, la acel moment, noi vom fi față în față cu rușii… Și de noi va depinde cum vom reuși să menținem o linie de echilibru… Nu de Europa care se va retrage, fără jenă, fără remușcări, în carapacea ei „occidentală”, tratându-ne de la nivelul unei sacrificabile „zone tampon” pe care oricum a configurat-o inițial ca presupusă zonă de protecție a Ucrainei (și motiv de bifă în pseudoacordurile de pace ale acesteia cu Moscova)… Doar că, atunci, pe „zona tampon” UE-Ucraina s-ar putea ca rușii să nu accepte o altă „cortină de fier”… Ci să fim cu totul sub ea… Iar când vom fi acolo, va trebui să ne așteptăm să se reia vechea poveste a cedărilor… impuse. A despăgubirilor voite și dictate de Moscova pentru că am jucat strict pe mâna moartă (din viitor) a UE… Și cum nu vom mai avea ce resurse să cedăm, ce fabrici și ce piețe de desfacere, discuțiile pentru o necesară pace temperată pe linia „cortinei” nostre s-ar putea să ne ducă spre altfel de renunțări și cedări… Mai ales că nu va surprinde pe nimeni dacă Bruxellesul va adopta o atitudine de „political correctness ” strict în raport cu Occidentul, cu nucleul „vechi” european și poate un rest de Ucraină… Dar nu și cu noi… Și ar trebui să temperăm tot acest avânt nebun de a da totul pentru Ucraina… Pentru că, la momentul inflamabil al zilei de mâine, „pentru Țară” s-ar putea să nu mai avem ce să dăm…
Ar trebui, dară, să începem un proces de punere în siguranță a resurselor noastre, a rezervelor, dar și a sectoarelor comercial-industriale, chiar și fără fabrici la acest moment, precum și a rutelor de transport și a piețelor de desfacere… Pentru că, dacă nu vom fi la masa de mâine a armistițiilor și retrasărilor de sfere de interese și influență, pentru că nu vom mai avea nimic de oferit, vom ajunge cert „în meniu”… Or, Ucraina beneficiază deja de un consistent sprijin din partea Bruxellesului și al Statelor Unite… A trecut de mult vreme de zona roșie a ajutorării imediate, umanitare, iar de acum trebuie să ne ocupăm și de apărarea, protecția și siguranța noastră… Pe care nu le putem lăsa la îndemâna comandamentului european al unui NATO transformat în agent de (para)vânzări militare. Pentru că, în momentul în care va fi pus în situația de a negocia cu noua formulă de postimperiu, și nu strict „de la Răsărit”, ci dinspre Răsărit și chiar în numele acestuia, Occidentul își va conserva propriile interese și va lăsa restul statelor membre (probabil, în sensul invers al valurilor de aderare) să se descurce… Sigur, nu trebuie să urmăm nici calea de astăzi a Slovaciei… Nu trebuie să ne transformăm nici în amicii ipocriți ai Rusiei, dar nici să rămânem prietenii la ordin ai Bruxelles -ului euromilitarizat… Chiar dacă această „ipocrizie slovacă”, în raport cu interesele, și, punctual poate, cu nevoile UE, are un tandem la Budapesta, totuși, nu este un model de urmat… Dar nu trebuie nici să ne lăsăm despuiați de ultimele resurse și rezerve pe cale a fi rechiziționate de către UE… Pentru că și acesta a fost scopul turneului de promovare a supraînarmării Europei al Ursulei von der Leyen… Pregătirea sferelor naționale de interes european ce vor putea fi imediat rechiziționate militar de către Bruxelles, și nu neapărat în fața unei eventuale agresiuni directe a Rusiei, ci în baza unui tratat „pandemic” paramilitar al Europei…
Noi trebuie, așadar, să ne vedem propriul interes! Începând de astăzi, pentru că, mâine, s-ar putea să fie prea târziu. Pentru că nimeni nu ne va reprezenta și nu ne va apăra la nevoie… Iar dacă se va ajunge la dezmembrarea noastră (în fond, cam aceasta este soarta țărilor care acceptă să devină zone tampon), din interesele logistice de apărare ale UE, dar strict a nucleului său „vechi”, transformarea noastră în zone de tampon și părticele interesante sau nedorite pe frontul militar european, vina va fi exclusiv a noastră… Pentru că nu te aștepți de la devoratori să te apere de alți prădători… Chiar dacă ei au acum, poate, cei mai teșiți colți și cele mai ascunse gheare din istoria noastră de continuă jefuire și devalizare… Or, inclusiv discursul nostru de țară, de sprijin necondiționat al Ucrainei, trebuie să se schimbe… Pentru că nu este firească, mai ales când este vorba despre ministrul nostru de Apărare, să avem o abordare a chestiunii ucrainiene doar sub apelativul „prietenii noștri”… Pentru că, mâine-poimâine, „prietenia” ar putea fi transformată în camaraderie obligatorie, și nu de „însoțire tovărășească” prin Europa, ci de defilare a cărnii noastre de tun la ordinul Bruxellesului… În fond, să nu ne ignorăm Istoria! Să nu uităm că singura noastră prietenă a fost doar Marea Neagră. Iar dacă și pe aceasta o vom ceda (și trăda), lăsând-o la îndemâna iubitorilor de prea multă Ucraină, și pseudoapărătorilor noștri, vom fi cu adevărat singuri…. Și este momentul în care nu trebuie să fim atenți doar la orice schimbare și polarizare geo-strategică a celor mari…. Ci și la specularea ocaziilor economice, de asemenea, geo-strategice… Pentru că, exact asta face Slovacia astăzi, reluând procesul de acordare a vizelor către cetățenii rușii, punând mâna pe o masă economică uriașă ce așteaptă (la început, ca turism) să-și cheltuie bani atât de doriți chiar de Europa…
