Istoriografia fostului regim, atât de criticată după 1989, avea o semnificație națională pe care azi a pierdut-o cvasi-definitiv. Ea trasa, cu obstinație, un Destin acestui popor, un destin istoric pe care poporul l-ar fi urmărit secole la rând. E de la sine înțeles că unele lucruri erau exagerate, dar tonul general, la scriitorii de calitate, era firesc și ușor de acceptat. Independența devine, de exemplu, o aspirație de veacuri a românilor. Nu era așa? Tonul zeflemitor poate desființa orice, dar actele unui moldovean ca Alexandru Ioan Cuza, care joacă o partidă atât de complicată împotriva oligarhiei interne, cu Napoleon al III-lea, dar și cu Rusia (acuzat la sfârșit de ruși că e filo-francez și de francezi că e filo-rus), care aproape poate sfida Poarta Otomană pe care occidentalii nu o detronaseră din poziția de superioritate față de Principate nici la 1856, nici la 1858, arată că fie și numai un singur om, înconjurat de o elită națională inteligentă, poate da lovituri oricâtor puteri garante ocupate la un moment dat de treburi globale… Un Ion C. Brătianu, care-l acuză (Le pansalavisme, 1866) pe Cuza de filorusism, va face jocul Rusiei împotriva Turciei direct, doar un deceniu mai târziu, în vreme ce elita științifică a vremii (Vasile Boerescu) va specula magistral (forțând, evident, sensurile păcii de după Războiul Crimeii) pe marginea Congresului de la Paris din 1856, găsind că garanția acestuia la adresa Principatelor depășește garanțiile pe care Poarta le primise atunci din partea Occidentului anti-rus.
Românii, inteligenți, știu să se apare speculând rivalitățile dintre marile puteri. Condiția este să nu se încreadă definitiv în niciuna, dar nici să nu se pună definitiv contra uneia anume. Restul sunt accidente istorice, pe care orice destin al oricărui popor le acceptă. Spre deosebire de acea istorigrafie „comunistă”, după 1989, am dezvoltat o obediență de viziune care azi nu se mai poate susține. E timpul ca drumul Independenței să fie redeschis! Pe de altă parte, În mediile suveraniste din țară se dezvoltă aproape un cult al Poloniei, cu sau fără legătură cu războiul din Ucraina. În opoziție, se agită steagul pericolului maghiar. Dintre cele două țări vecine și prietene, apropierea de „marea” Polonie e văzută ca fiind profitabilă, în vreme ce rezivionista Ungarie e considerată o amenințare la adresa integrității României sau măcar a stabilității ei. Nu știu cum ar fi fost situația dacă în Harghita și Covasna ar fi trăit același număr de etnici polonezi și am fi avut graniță cu Polonia în apropiere de Mureș-Cluj-Satu Mare. Strict în aria geopoliticii recente, România a fost clientul Franței, Germaniei, Rusiei, în vreme ce Polonia a jucat în tabăra SUA și a Marii Britanii. Creșterea relativă a puterii Poloniei și în zona noastră poate fi un reflex al diminuării puterii europene, reprezentată, strict spațial, de Franța, Germania și Rusia. O Europă dominată de la Londra și Washington poate fi concepută o vreme, dar cât?
