O descoperire neașteptată a fost făcută cu ajutorul imaginilor din satelit. Este vorba despre megastructuri bine ascunse, aflate chiar în inima Europei. Imaginile proaspete captate de sateliți aduc la lumină megastructuri impresionante care au fost discret ascunse de privirile cercetătorilor până în prezent. Această nouă descoperire se referă la perioada epocii bronzului din Europa și oferă o privire detaliată asupra unui complex de situri arheologice, anterior necunoscute, care au funcționat ca un adevărat centru al industriei în această regiune. Folosind imagini din satelit, arheologii au descoperit o rețea de situri uriașe și necunoscute anterior din epoca bronzului, în inima Europei. Echipa crede că aceste structuri nou identificate ar putea explica modul în care au apărut megaforturile contemporane, cele mai mari construcții preistorice făcute înainte de epoca fierului. Cercetarea a fost condusă de arheologi de la University College Dublin și de colegii din Serbia și Slovenia, care au „împletit” imaginile și fotografiile pentru a oferi o imagine despre peisajul preistoric din sudul Bazinului Carpatic. Prin această lucrare, ei au putut găsi peste o sută de situri care aparțineau unei societăți antice complexe. „Ceea ce este nou este să constatăm că aceste situri masive nu au fost singure, ci au făcut parte dintr-o rețea densă de comunități strâns legate și codependente. La apogeul lor, oamenii care trăiesc în această rețea de situri din Panonia inferioară trebuie să se fi numărat la zeci de mii”, declară cercetătorii. Toate siturile nou descoperite prin această lucrare au fost situate în interiorul râului Tisa, un râu important din Europa Centrală și de Est, care se extinde acum prin mai multe granițe naționale. Ca atare, comunitățile necunoscute anterior de oameni care au locuit în aceste situri sunt denumite în mod colectiv Tisza Site Group (TSG).
Ce au mai descoperit cercetătorii? Aproape toate siturile TSG se află la o distanță de cinci kilometri (3,1 mile) unul de celălalt (așezate „strategic” în teren) și se află de-a lungul unui coridor fluvial creat de râul Tisa și Dunăre (apropierea de apă). Acest lucru i-a determinat pe arheologi să creadă că comunitățile au fost probabil cooperante, permițându-le să se răspândească astfel. În mod interesant, cercetarea indică faptul că aceste locații TSG au fost centre importante de inovare în Europa preistorică și au funcționat ca un centru major pentru regiune, într-un moment în care micenienii, hitiții și egiptenii noului regat erau la apogeu – în jurul anilor 1.500-1.200 î.Hr.. Acesta este de obicei considerat un punct de cotitură major în povestea Europei preistorice. În timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr., așa se pare, tehnologiile militare avansate și de „terasament” ale societății s-au răspândit în toată Europa, odată ce s-au prăbușit în jurul anului 1.200 î.Hr.. Importanța acestui grup de oameni ajută acum la explicarea de ce cultura materială și iconografia din întreaga Europă erau atât de asemănătoare în acel moment (eu i-am numit Geții de aur).
Arheologii români și germani au descoperit o astfel de cetate preistorică, veche de peste 3.400 de ani, în vestul României. „Este una dintre cele mai mari cetăți preistorice din Epoca Bronzului care a fost descoperită în Europa”, a declarat arheologul Florin Gogalta, cercetător al Institutului de Arheologie din Cluj. Acesta a spus că echipa sa a folosit un echipament cu rezonanță magnetică pentru a face măsurători subterane. Experții români au scos la iveală peste 55 de hectare din cele 80 de hectare ale sitului arheologic. Cetatea din Epoca Bronzului, descoperită lângă comuna arădeană Sântana, a fost construită între anii 1.400 și 1.200 î.Hr.
Valea Dunării și a râului Tisa a „chemat” dintotdeauna comunitățile umane spre a-și așeza casele și gospodăriile în apropiere. În însingurarea sa, omul a realizat că numai împreună cu o comunitate numeroasă se poate dezvolta și poate evolua, creându-și condiții de trai mai bune și apărându-se în fața furiilor naturii. Fiind vorba de mari comunități care lucrau împreună, ei depășeau o „unitate tribală” și deveneau adevărate „orașe – cetăți”. Astfel se puteau împărții mai bine îndatoririle ce le aveau: unii răspundeau de turmele de animale, alții păzeau intrările și ieșirile din fortificație, alții aveau în grijă recoltele de cereale și fructe, unii prelucrau lemnul, alții făceau vase de ceramică, sau pregăteau pieile recoltate, etc. Când numărul de indivizi dintr-un asemenea „oraș – cetate” depășea un anumit număr, se „coloniza” o „vecinătate” unde se ridica o nouă fortificație. Structura demografica a Europei a fost modelată de migrațiile masive din Epoca Bronzului, după cum susține o nouă cercetare pe baza analizei ADN a 101 eurasiatici antici. Cercetătorii susțin că pielea deschisă la culoare era frecventă printre europenii din Epoca Bronzului, dar și intoleranța la lactoza. Totodată, rezultatele susțin teoria importanței migrațiilor în răspândirea limbilor indo-europene. Epoca Bronzului în Europa și Asia, considerată a se întinde între aproximativ 5000 și 3000 de ani în urma (3000 – 1000 î.Hr.), a fost o perioadă marcată de profunde schimbări culturale, dar a rămas un subiect de dezbatere dacă originea lor a stat în schimbul de idei, sau au fost generate de migrații pe scara largă ale populațiilor. Rezultatele noii cercetări susțin cea de-a doua ipoteză, alături de studiile anterioare privind originea limbilor indo-europene și descendența europenilor moderni. Colectivul coordonat de paleogeneticianul Morten Allentoft (Universitatea Copenhaga) a analizat datele ADN provenite de la 101 oameni care au trăit în Europa și Asia într-un interval cuprins între anii 3000 î.Hr. și 700 d.Hr.. Specimenele au fost selectate din 603 fragmente umane datate prin metoda radiocarbonului (C14). Rezultatele indică impactul semnificativ pe care l-au avut migrațiile populațiilor din stepa Ponto-Caspica (zisa cultură Yamnaya), la formarea europenilor moderni. Din punct de vedere genetic, susțin autorii studiului, europenii antici de după migrații sunt mult mai similari cu europenii moderni, decât cu populațiile europene anterioare Epocii Bronzului (schimbare de genom?). În urma cu aproximativ 5000 – 4500 de ani, locuitorii stepei Ponto-Caspice au început să migreze către vest, în centrul și nordul Europei, și mai puțin către Siberia. Cultura Yamnaya era formată din populații de păstori migratori care au adus cu ei noi obiceiuri și, cel mai probabil, limbile indo-europene. Un rezultat surprinzător al cercetprii a fost descoperirea unui procent scăzut de indivizi care prezentau toleranță la lactoză. În general, se consideră că toleranța la lactoză s-a răspândit în Europa în Neolitic, odată cu trecerea de la stadiul de vânator-culegător, la acela de crescători de animale și agricultori, în urma cu 7000 – 5000 de ani. Rezultatele studiului indică persistența intoleranței chiar și spre sfârșitul Epocii Bronzului, fapt ce sugerează că gena responsabilă ar putea proveni de la locuitorii culturii Yamnaya (trimitere la studiul „Population genomics of Bronze Age Eurasia” publicat în revista Nature). Sperăm ca acum să urmeze sondajele arheologice care să scoată la lumină dovezile materiale ale existenței acestor „mega orașe – cetăți” ale epocii de bronz și să aflăm cum au apărut și cum au dispărut acestea după firmamentul istoriei. (G.V.G.)
