Pictorița Coca Mețianu, pe numele său adevărat Elena-Venera-Ecaterina Mețianu, s-a născut la Câmpina, la 31 octombrie 1910, tatăl său, Traian Mețianu, fiind inginer de mine și petrol, directorul cunoscutei societăți „Steaua Română”. Mama sa se numea Elena Mețianu (născută Antonescu). Coca Mețianu era al doilea copil al familiei, mai având doi frați din care unul mai mare. De mic copil s-a dovedit o iubitoare de culori și de culoare, ascunzând ciorapii de lână ai dădacei sub saltea, deoarece erau făcuți din vrâste de lână colorate diferit ce atrăgeau ochiul fetiței ce iubea îmbinarea de diferite culori. Această poveste spusă unui prieten de familie face ca acesta să spună: „Fata asta pictoriță se va face”. Gustul pentru desen îl are de mică, de la zece ani păstrându-se niște desene ale ei în colecția Cabinetului de stampe și desene al Muzeului Național de Artă a României. Familia o îndreaptă către avocatură, pe care o face totuși de dragul părinților, dar pe care nu o va profesa niciodată. Urmează facultatea de drept, litere și filosofie, dar se simte atrasă de artă. Așa că, în toamna anului 1935 se întoarce de la Paris și dă examen la Academia de arte frumoase din București.
După terminarea anului I (unde se făcea: desen în cărbune după gips, desen în cărbune după natură, modelaj, artă decorativă și grafică) a dat un exemen pentru selecția scupltură sau pictură care se făcea începând cu anul II. Examenul s-a dat vara și l-a luat cu brio. La modelaj l-a avut ca profesor pe Oscar Han. La exemen a avut de realizat „capul lui Voltaire”. Oscan Han era încântat de modelajul făcut și o voia studenta dânsului. În toamnă când studentul decidea ce va face (sculptură sau pictură) Oscar Han ședea în ușa atelierului de sculptură așteptându-și studenții. Coca trece mai departe, spre clasa de pictură. Așa că urmează Academia de arte din București, între 1935 – 1940, la clasa profesorului Camil Ressu.
Când era în anul cinci a trimis o lucrare intitulată „Lectura” la Salonul de „Alb și Negru”, la îndemnul lui Steriadi, deși profesorul Camil Ressu le interzisese tuturor studenților participarea la acest Salon, deoarece dânsul era președintele juriului și pentru că avea convingerea că un pictor trebuie să expună după 3 ani de la absolvirea facultății. Drept pedeapsă, cine participa, era eliminat opt zile de la cursuri. Ducându-se să vadă împreună cu o colegă ce mai e pe la Salon, Coca îi vede pe pictorii Theodor Pallady și Lucian Grigorescu, care discutau în fața unui desen, cel al dânsei. Discuția era aprinsă, iar spiritul neastâmpărat al artistei face ca să le spună acestora că ea este autoarea desenului. Ca urmare a acestei întâmplări cei doi îi vor da lecții de pictură din 1940 până în 1945, iar Camil Ressu o va elimina opt zile de la cursuri. De la acești trei mari picturi români pictorița noastră a învățat multe, croindu-și apoi propriul drum. De la Ressu a învățat punerea în pagină și desenul, de la Pallady atmosfera, iar de la Lucian Grigorescu culoarea, și mai precis vibrația culorii.
Debutul îl are în 1939 la „Salonul Oficial de pictură” de la sala Dalles și apoi participă cu lucrări la alte 48 de expoziții colective interne și internaționale (Paris, Praga, Budapesta, Tokio), cu tablouri în ulei, desene, guașe, acuarele etc. Cu numele de Coca Mețianu semnează la prima expoziție, nume dat de fratele ei, care o alinta „Cocuța” când era mică. Aceste expoziții sunt vizitate și de Pallady. Concluzia maestrului Pallady a fost: „Coca Mețianu este o artistă”, deci mai mult decât o pictoriță. De asemeni, are performanța, de a fi avut 21 de expoziții personale, între 1941-1996 (aproximativ una la doi ani). „De la început am fost apreciată de profesorul meu Camil Ressu, care m-a încurajat mult spunându-mi că am talent. În 1939 am fost remarcată la Salonul Oficial de Pictură de maeștrii Th. Pallady și Lucian Grigorescu, care mi-au făcut cinstea să mă ia elevă după ce am absolvit Academia în 1940.” Ne declara Coca Mețianu.
Multe din operele pictoriței se află astăzi în colecțiile muzeelor: 10 uleiuri pe pânză la Muzeul Național de Artă al României, desene la Cabinetul de stampe și desene al Muzeului Național de Artă al României, la Muzeul municipiului București, la Primăria Capitalei, dar și în colecții particulare din România, S.U.A., Germania, Israel, Japonia, Grecia, Franța, Belgia, Canada. În anul 1946 îi este acordat premiul Simu pentru pictură. Pentru a se inspira, a călătorit mult atât în țară (Oltenia, Moldova, Transilvania) cât și în străinătate (Italia, Franța, Cehoslovacia, Rusia etc). În anul 1948 i se confiscă averea din comuna Vedea, județul Teleorman și casele din București. Reușește să ocupe doar trei camere în casa din București de pe actuala stradă Pache Protopopescu, numărul 17. Ajunge chiriașă în propia-i casă. Etajul I și clădirea vecină, proprietate a familiei Mețianu, sunt naționalizate. Reușește să-și cumpere cele trei camere ocupate cu chirie în propria-i casă în 1973. Prin anii 50 datorită lipsei de mijloace de trai este nevoită să vândă zarzavaturi în piața Obor pentru a-și întreține familia (între anii 1945 – 1965 a fost căsătorită cu inginerul Necula cu care are un fiu, Mihai. Inginerul Necula era rudă cu pictorul Constantin Stahi, rectorul Institutului de Arte Frumoase de la Iași, considerat un bun pictor în epoca sa).
În perioada de alfabetizare este solicitată să facă cerc de citit cu gospodinele casnice din cartier. Cercul îl face la dânsa acasă, invitând deseori și personalitați culturale: oameni de teatru, litere, artiști, etc (de exemplu: Lucia Demetrius). În 1958 este scoasă din Uniunea Artiștilor Plastici din România, ca apoi peste 10 ani să fie reprimită. În 1972 este solicitată să fie șefa unei grupe de control obștesc la căminele de bătrâni și grădinițele de copii. Le spune că a făcut parte din clasa burghezo-capitalistă, iar solicitanții îi răspund „da, dar ești inteligentă”. Iubind omul, care este în centrul creației sale, a lucrat cu pasiune și dragoste în această muncă socială, fără a fi vreodată membră a Partidului Comunist. În 1975 cu ocazia Anului internațional al femeii este răsplătită cu o diplomă pentru activitatea obștească desfășurată.
Arta sa poate fi declarată ca aparținând curentului postimpressionist, fiind o artă figurativă. Genurile pe care le abordează sunt: portretul, peisajul, nudul, natura statică și compoziția.
Portretele surprind caracterele persoanelor portretizate. „Pe gânduri” vrea să redea oboseala unei zile de trudă a unei femei de 30-35 de ani, dar în același timp se uită cu compasiune la privitor zicând „că totul e deșertăciune”. „Pălăria verde” este chipul unei tinere, cu multă expresivitate, redat în culori roșu, ocru, galben, verde. Este veselă dar ascunde un sentiment de teamă care deabia prinde contur. „Căciulița roșie” este sobră, reprezentând o femeie la 40-45 de ani, cu chipul puțin dur, stăpână pe sine și pe ce e în jur. Tonurile mai „dure” (roșu închis, verde închis etc) utilizate fac ca acest sentiment să fie bine transmis.
Referitor la portrete, putem spune, că unele din ele, parcă te-ar urmări – „Căciulița roșie”, „Pe gânduri”, „Pălăria verde”, „Mama pictoriței” etc, chiar dacă le privești sub diferite unghiuri – întocmai ca unele autoportrete ale lui Rembrandt. Peisajele sunt diverse: toamne, ierni, colțuri din București, din țară și din străinătate etc, executate în culoare condensată sau diluată. La unele domină o culoare (maro, albastru deschis etc) iar la altele policromia, redând „colțul de rai” cu mult talent.
Cromatica utilizată este foarte optimistă, plină de viață, ca și pictoriță însăși. Când te uiți la tablourile dânsei ți se umple sufletul de rouă. Despre pictoriță, de-a lungul vremii au scris o serie de critici de artă dintre care menționăm: G.Oprescu, Ion Frunzetti, Ionel Jianu, Petre Comarnescu, Olga Greceanu, Lucia Demetriad-Bălăcescu, Amelia Pavel, Mircea Deac, Ion Vlasiu, Nicolae Argintescu-Amza, Ion Sava, Ernest Verza, Miron Radu Paraschivescu, M. Paciurea, Miron Stan, Marin Mihalache, dr. Mathilde Kuhle, Cristina Angelescu, Gheorghe Grosu, Aurel Leon, Ion Butnaru, F.B.Micșan, Eugen Stirbețiu, Adrian Silvan Ionescu, Dan Grigorescu, ș.a. Pictorița este menționată într-o serie de cărți (volumul „Artele plastice ân România după 23 August”; „Bucureștii, văzut de pictori” – scris de criticul de artă Marin Mihalache în 1975; „Dicționarul artiștilor români contemporani” – scris de criticul de artă Octavian Barbosa în 1976; „La peinture Roumaine” Editura Meridiane scris de Ion Frunzetti și alții în 1977; „Arta românească și contemporană“ de Vasile Floarea apărută în 1982; „Dicționarul graficii românești din secolul al XX – lea“ , volumul III, Muzeului Național de Artă al României apărut în 1983); Enciclopedia artiștilor români contemporani, vol.III, Editura ARC 2000 apărută în anul 2000).
În anul 2005 dă curs rugăminților mele de a scrie despre viața dânsei. Acest lucru se materializează în cartea „Amintiri” apărută în 2006. Doamna Mețianu n-a încetat nici o clipă să picteze, a lucrat cu aceeași plăcere ca în tinerețe, șevaletul dânsei fiind mereu ocupat cu câte o nouă lucrare, până în anul 2014, când aplecat dintre noi la 104 ani. Au rămas picturile sale, ca lecții de viață frumoasă și zestre artistică nepieritoare.
