Crucea este scara pe care urcă spiritul nostru spre tăriile cerului. Crucea întărește omul și rezultatul muncii sale. Știam că la baza zidului construit Manole a așezat-o pe Ana, jumătatea sa. Iată că, de data aceasta, la baza zidului un ctitor a așezat crucea. De fapt cinci cruci, ca cinci degete ale aceleiași mâini. Vorbim despre o biserică foarte veche din satul Gruița (numit în trecut „Crucile”), comuna Goiești, județul Dolj, sat astăzi depopulat. Biserica „Crucile”, cu hramul Înălțarea Domnului, datează din 1750 și impresionează prin frumusețea frescelor, precum și a crucilor din lemn, de mărime considerabilă, pe care au fost cioplite numeroase inscripții și simboluri și care au fost încastrate în ziduri. Legenda locală spune că în urmă cu aproape trei secole, pe colinele din apropierea Craiovei, un cioban pe nume Radu începe ridicarea unui lăcaș religios acolo unde acesta pășuna oile, asta după ce într-un vis i se arătase divinitatea care i-ar fi zis imperativ „Să faci aici Biserică!”.
Pe locul respectiv se pare că există multă vegetație, mulți stejari și alți arbori puternici. Ctitorul Radu, în jurul a cinci sau mai mulți stejari, pune astfel fundația unei biserici care a fost finalizată undeva între anii 1750-1753. Folosindu-se de lemnul acestor stejari, acesta cioplește mai multe cruci pe care le încastrează în construcția bisericii (un element architectural unicat). Din poveștile de odinioară, se pare că ar fi existat minim cinci cruci. La fața locului acum se mai găsesc patru dintre cruci: două încastrate în iconostas și încă rămase acolo, alte două încastrate în stâlpii/pereții dintre pronaos și naos, acestea din urmă fiind scoase de la locul lor. A cincea cruce, posibil să fi dispărut sau s-a distrus în mai multe părți și zace pe podeaua bisericii undeva sub cărămizi. Crucile impresionează prin dimensiunile de peste 2 m înălțime fiecare și sunt pline de texte foarte vechi, simboluri și alte inscripții care la prima vedere sunt greu de descifrat. Această idee de a include lemnul unor arbori seculari în construcție este mult mai veche, dacii folosind-o la crearea zidurilor cetăților din Munții Orăștiei (Murus Dacicus).
Zidul Dacic este format din două ziduri exterioare clădite din blocuri de piatră cioplite sub formă de paralelipiped dreptunghic, aparent fără a se folosi mortar între ele. După așezarea fiecărui rând de blocuri, spațiul dintre cele două ziduri era umplut cu pietriș și piatră spartă amestecate cu lut și apoi compactate. Legătura dintre cele două ziduri, interior și exterior, necesară pentru a rigidiza structura, era realizată prin intermediul unor grinzi din lemn ars care erau cioplite la capete sub formă de pană (coadă de rândunică), pentru a se bloca în șanțul săpat în partea superioară a blocului de piatră. În general grinzile erau perpendiculare pe cele două ziduri (interior și exterior), iar la colțuri abordau diferite unghiuri. Grinzile erau plasate din loc în loc, pe fiecare rând de blocuri de piatră. O altă astfel de legătură o putem întâlni la Tezaurul de la Sveștari (Bulgaria) ce a fost prezentat la Muzeul Național de Istorie din București.
Descoperit în zona de influența a conducătorului get Dromochaises în noiembrie 2012, în timpul săpăturilor arheologice sistematice conduse de Institutul Național de Arheologie al Muzeului Academiei Bulgare de Științe din Sofia în necropola tumulară a unui oraș fortificat, construit în secolul al IV-lea î.Hr. pe malurile râului Krapineț. Acesta provine din cea mai mare movilă funerară din zonă, cu o înălțime de peste 15 metri și un diametru de 60 de metri. Movila a fost construită în două etape, mai întâi deasupra unui cavou de piatră cu o boltă semicilindrică, iar ulterior a fost extinsă pentru a acoperi și un stejar bătrân aflat în apropierea construcției, tezaurul fiind așezat într-un mic cufăr de lemn printre ramurile copacului, la patru metri înălțime deasupra solului (în ideea în care omul este o frunză ce renaște din viață în viață, mai sus pe ram („suntem râmleni!”), în Pomul Vieții.
Depus aici cel mai probabil în al doilea sfert al secolului al III-lea î.Hr., tezaurul se compune doar din artefacte de aur, podoabe specifice portului feminin și accesorii de harnașament pentru un cal de călărie, totul învelit, se pare, în brocart, un material textil bogat ornamentat din care s-au păstrat mai multe fire de aur. Astfel avem o reprezentare a Pomului Vieții și al credinței în nemurire.
Revenind la biserica noastră, aceasta are o fațadă ce duce către stilul brâncovenesc și este declarată monument istoric, mai este ținută în viață din punct de vedere spiritual și chiar material de aceste cruci și de fresca absolut superbă și extraordinară de la interior. Ajunsă într-o stare avansată de degradare, construcția în sine se poate prăbuși în orice moment. Turlele au căzut cu totul, stâlpii de susținere au plecat de la locul lor, pereții sunt crăpați peste tot, iar pe jos se află foarte multe materiale și fragmente cu diferite picturi. Am observat, cel puțin în zona naos-altar, că există o susținere cu ceva cabluri/chingi de fier care ajută biserica să nu se prăbușească. De la data constucției și până în prezent, biserica a trecut prin câteva renovări și restaurări conform informațiilor din „Anuarul Mitropoliei Olteniei, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Râmnicului și Severinului, 1941”.
Astfel avem mențiunea următoare: „Bis. filială Înălțarea Domnului din căt. Crucile, com. Balota e de zid; s’a clădit la 1750: s’a reparat la 1882 și la 1902. Posedă 12 pogoane donate de Dragu Stoichii.” În 1913 a fost de asemenea reparată de Pr. Motoceanu Constantin și de săteni, preot care se odihnește în cimitirul din spatele bisericii și a cărui cruce se mai găsește aici. Din anul 1922 nu s-a mai făcut mare lucru pe aici, acest aspect continuând până spre 1945-1950 odată cu depopularea constantă a satului Crucile. Ultimele reparații posibil să fi avut loc pe la începutul anilor ’60. Referitor la frescă, aceasta pare a fi de sec. XVIII. Dacă ați vizitat și alte biserici vechi din zona de sud a țării cred că nu ați văzut o pictură atât de vastă și frumoasă precum aici.
Sigur că acest sentiment este amplificat și de vârsta bisericii și de senzația de spiritualitate pe care o ai la fiecare pas. Sunt foarte multe picturi religioase, cu imagini de ctitori, sfinți, inclusiv macheta bisericii la înalțarea ei, ornamente vegetale și motive geometrice etc. În pronaos se află tablourile votive cu cei care au ridicat biserica: Radu Ciobanu și soția Florica (Florinca) alături de copiii lor și alți apropiați ai familiei, cel mai probabil. În dreptul ușii de acces este o pictură cu textul „’Ioana Ere[ița]”, adică Ioana Preoteasa (în limba greacă „Iereu” este preot, iar în limba română a ajuns „ereu”).
O altă pictură, tot în apropiere de cele ale ctitorilor, redă numele de „Stanka Diekonisa”, iar pe alta regăsim numele Sfinților Mucenici Gheorghe și Artemie, cu înscris slavonesc. În afară de acestea, mai există alte zeci și zeci de nume. Îmi este greu să cred că mai pot fi salvate picturile, majoritatea cel puțin (poate prin „transpoziționare”, stratul pictural fiind mutat pe un suport sigur), însă crucile trebuiesc neapărat puse în siguranță, într-un muzeu. Ca să ajungi aici, nu este deloc ușor. Biserica se află în mijlocul câmpului, departe de civilizație, pe vatra unui sat (Crucile, azi Gruița) care astăzi mai există doar cu numele. Aceste monumente, aceste biserici ne definesc într-un fel sau altul istoria, cultura și prezentul nostru.
