Recentul roman «Singurătatea ajunge la toți» (Iaşi, Editura Junimea, 2024 / infra, sub sigla: OSing), de Dumitru Oprişor, este o „fermecător-cronicărească“ oglindire veridică a localității Dobroteasa-Olt, pământ al naşterii, copilăriei şi adolescenței autorului. „Se eternizează“ în acest op o comunitate rurală dintr-un inconfundabil sat valah de deal-munte, subcarpatic-meridional, într-o unitate naratologică „de timp“, secolul trecut, adică al XX-lea, sau, cu şi mai bună „exactitate ştiințific-istorică“, o lume rurală de pe segmentul temporal postbelic-secund, marcat de 23 august 1944 (de când țara noastră s-a aflat sub „ocupația stalinist-hruşciovienei Armate Roşii / Sovietice“ ; este şi „zi nefastă“ pentru „domnul învățător de la Dobroteasa, Ştefan Baciu“, dar şi data plecării pe front a „ultimilor mobilizați / recrutați“) şi 24 mai 1958 (avându-se în vedere consfătuirea CAER de la Moscova, dintre 20 – 24 mai 1958, când s-a comunicat oficial retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Daciei-de-România“) / 27 aprilie 1962 (ca dată a „încheierii procesului de agricolă întovărăşire / colectivizare“ din Republica Populară Română). Dumitru Oprişor se dovedeşte a fi un discipol eminent şi, astfel, moştenitor al modernei şcoli romaneşti-valahe, de la Dimitrie Cantemir (cel din «Istoria ieroglifică» a anului 1705) şi Liviu Rebreanu (1885 – 1944), până la Marin Preda (cel din «Moromeții» anului 1955, sau, mai degrabă, cel din „trilogia romanescă“ a anului 1980, «Cel mai iubit dintre pământeni») şi Nicolae Breban (cel din capodopera romanescă a anului 1968, «Animale bolnave», ori cel din romanul «Bunavestire», publicat în 1977), după ce îşi „lansează“ în cerul epicității, chiar de pe „rampa-titlu“, înrăzărita, polivalenta sintagmă-simbol-ființial, omniprezent-îndestulătoarea singurătate (mai ales, aceea de după tanatica trecere, petrecere, a umanului ens > ins, de pe „pământul naşterii“), a Albei Lumi, ca Ţară-cu-Dor, a Beznei-Lumi ca Ţara-fără-Dor, între elementele de fundament cosmic (inclusiv ale accesibil-cunoscutului „tabel periodic al elementelor“ din bunele manuale de chimie), sigur, dintr-o irepresibilă „nevoie de arhitecturare în perfecțiune / sfericitate“. În profundul său realism naratologic–dobrote(a)san din «Singurătatea ajunge la toți», solicită nu numai trăiri „ca dintr-o retrovizoare oglindă a copilăriei“, ci şi o bogată documentare prin biblioteci / arhive ale epocii respective, reflectate în paginile acestui foarte interesant op, evidențiindu-se, astfel, cuibărirea paradoxist-polivalentului simbol al singurătății, lansat chiar prin titlu în constelația întregului epic-romanesc macrostructurat triadic, ca, de pildă, în cel de-al zecelea capitol al ultimei părți, unde suntem întâmpinaţi fie de aserțiuni aidoma celei despre ireversibilitatea drumului – «nici pe drum nu se mai umblă ca înainte» (OSing, 203) -, fie asemenea celei vectorizatoare de titlu – «…tot singur eşti ; şi aici, ca peste tot unde este urmă de om, singurătatea ajunge la toți.» (ibid. ; s. n.).
„În deschidere“ / „incipit“, la „partea întâi“, întâlnim motivul drumului, al curbei-drum de duce-n satul Dobroteasa-Olt, dar şi „spre nicăieri“, un drum care, sâmbăta – aici, la Dobroteasa -, „parcă se iveşte din cer“ («…în curba care lăsa drumul slobod să intre în sat, a apărut o diligență albă, dichisită, ca de paradă, trasă de doi cai.» / OSing, 9 sqq.), un drum pe care „berlina“ albă (procurată, nu neapărat, „pillatian“), având „vizitiu-proprietar de Muscel“, duce un misterios ins de „statură boierească“, «un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum maro, cu cămaşă şi cravată în aceeaşi nuanță, cu bustul strâns într-o vestă ce-i punea în evidență vigoarea» (ibid.), după cum se constată chiar la halta întâi (iar „costumația maroniei mode“ reîntâlnindu-se „şi la închiderea de op“, ca păstrată de „faimosul personaj“, Ilie Rizu – cf. OSing, 211), evident, la coborârea-i din trăsură «în fața casei din poiană, singura», un conac impresionând printr-un balzacian colorit exterior / interior – «porți masive din lemn, încadrate de un semicerc pe care era încastrat blazonul familiei», «uşi mari, înalte» (ibid.) / «masă din lemn masiv, cu picioarele curbate ce se rezemau pe câte un bujor sculptat» (OSing, 10); «macrameu care cobora în falduri până la duşumea» etc. -, ca, mai apoi, de la poiana „casei singure“, să înainteze până în dreptul şcolii săteşti, unde distinsul „bărbat înalt“ face un popas nou, spre a contempla – de lângă „gardul scund“, dinspre uliță, al curții distinsei unități săteşti de învățământ – un „frumos-inimos“ tablou de sâmbăta, „Nucul din curtea şcolii dobrote(a)sane, dascălul Ştefan Bucur şi elevii săi, actoraşi în piesa Secerişul“. De la Şcoala din Dobroteasa, drumul – pe care merge „trăsura cunoaşterii dobrote(a)sane“ -, îşi află „sfârşitul“, nu întâmplător, ci „simbolic“, «în dreptul cuptoarelor, unde toamna se usucă prune» (OSing, 16), ca, de-aici, de la «capătul aşezării», Vizitiul să întoarcă berlina / diligența – simbol–de–aleasă–călătorie de la „cumpăna“ dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea – cu „anonimul“ boier misterios, după cum fost-a înțelegerea (OSing, 11): «…întoarcem […] şi mă lăsați la intrarea în Muscel, unde ne-am şi întâlnit». „Fraze-meridian“ de măiastră închidere / epi(c)logistică, de la „partea a doua“, ca şi cea de la „partea a treia“ a romanului, nu se puteau ivi decât după „nuanțarea biblică a bivalenței motivice“ a drumului: (1) drum urcător / coborâtor-ceresc (stelele „strigă“ drumul fiecărui ens > ins, potrivit câtecului preferat al lui Dinu Bucur, tatăl celebrului învățător din Dobroteasa: «Stinge, Doamne, stelele, / Că mă strigă drumurile, / Toate câte am călcat, / Că doar unul mi-a rămas – / Şi-ntr-o zi, pe înserat, / P-ăsta să fiu căutat…» – OSing, 141; drumul pentru răposata Nona către cimitirul din Dobroteasa, de la Malul Necilor, este însoțit de „celeste“ roiuri de albine: «…tocmai atunci, un roi de albine, urmat imediat de altele, ne-au prins în mijlocul unui cerc […] ; roiurile ne-au însoțit până la cimitir, drumul l-am parcurs lipiți unul de altul, femei, bărbați, într-un zumzet înspăimântător.» – OSing, 142 ; pe insul fățarnic «soarta nu-l slujeşte şi nimeni, niciodată, să nu strige după noroc, că nu se-ntoarce din drum…», fiindcă «…singurul care judecă e Dumnezeu, atâta vreme cât omul, cu firea lui păcătoasă, e-n stare, cum zice „Scriptura“, să facă din acelaşi lemn, şi ciomag, şi icoană» – OSing, 210) şi (2) drum istoric («…cu drumul istoriei e altfel: dacă se rătăceşte, desfigurează sufletele la atâta amar de lume, căreia nimeni, în veci, nu-i întoarce, măcar o parte, din visuri şi bucurii, că pe orice pământean astea-l mână şi îl țin în viață» – OSing, 210 ; s. n.).
În „ultima instanță a textului“, dar şi dinspre caietele-i de se constituiseră într-o necesar-eternizatoare „Cronică a Dobrotesei“, Ilie Rizu, inconfundabil personaj-oglindă-retrovizoare («abia ieşit din sanatoriu şi întors de la Muscel, îmbrăcat cum sosise de pe drum, în costumul preferat, maro, pe cap cu pălărie asortată, acum ridicată pe frunte…» – OSing, 211) – constată că a rătăcit / pierdut un drum, rămânând ca „înfiatul“ / „moştenitorul“ său, Valer „să tragă poarta de la drum“: «Tocmai ce-am pierdut un drum ; […] doar rătăceşte, sigur se va întoarce acasă […] ; intrăm adânc în noapte ; […] nu închiseseră poarta ; […] trage-o tu !» (OSing, 212 ; s. n.). Fiindcă la acest autor, până şi războiul «îşi caută […] capătul drumului» (OSing, 15); de glosat „cu mult spor“ ar mai rămâne aici – şi, mai ales, pentru „original-viitoare teze de doctorat“ – şi cele privitoare la „paralela“ dintre motivul paradoxist al căii oprişorene din romanul de sub lupa noastră şi motivul paradoxist al sorescienei „greşiri a drumului“, din faimoasa dramă, «Iona» (tipărită în anul 1968).
Dar în ceea ce priveşte polivalența / constelația omniprezent-îndestulătoarei singurătăți, ca macrotematic „sâmbure romanesc“ din drumul „marii (pe)treceri“ în Rai, cea mai intensă înrăzărire de spațializare onirică i se constată chiar în capitolul al şaptelea din partea întâi, grație aceluiaşi notabil personaj-oglindă-retrovizoare, Ilie Rizu, ajuns pe drumul singurătății în Raiul Creştinismului, cel cu nenumărate „triunghiuri (sfere / forme) dogmatic-asemenea“ celor din strămoşescul Zalmoxianism, rai arhicunoscut Pelasgimii > Valahimii prin sintagma Ţara-Tinereții-fără-Bătrânețe-şi-Vieții-fără-Moarte: «Se făcea că am ajuns în rai […]. Mergeam pe un drum, singur-singur […]. Merg, merg, tot prin beznă, până dau de un deal. Îl urc şi ajung în vârf, ce să vezi ? Pe partea stângă a drumului era o lumină care te înghițea, pe cealaltă, în dreapta, o negurăăă !… O iau în stânga şi mă duc temător, că nu ştiam dacă am ales bine drumul. […] Încă un deal. Mai greu de urcat, drumul, cu fiecare pas, se îngusta, devenea cât o cărare. Nimic în jur. Se făcea spre dimineață şi curgea o linişte de-o auzeai cum vine din toate părțile. […] Lumină blândă, rânduială, o linişteee, flori şi verdeață, miresme, toate, toate ! Caut roată cu privirea, cum eram oprit lângă poartă, să văd pe cine întâlnesc din Dobroteasa…» (OSing, 47 sq.). Şi personajul Ilie Rizu, însingurat purtător sisific al rucsacului plin de pietroaiele de râu ale vieții sale de la Olt / Cungrea-Dobroteasa, odată aflat la „slobodul“ cap de drum de-a dus la poarta prin care se intră în Rai (creştin-cosmic, sau nemuritor-zalmoxian), are şi bucuria de-a constata – de la primii paşi făcuți în sacrul spațiu – că singurătatea ajunge la toți (după cum ni se precizează şi-n titlul romanului), prioritate având Eliza cea «subțirică, sfioasă, blândă […] supusă» (de-i spune, în instanța-rai, răspicat: «Ilie, n-am avut parte unul de celălalt, dar la câte am pătimit eu ! Ştiu, nici ție nu ți-a fost lesne. M-am rugat şi uite că mi-a fost de folos, să fim împreună, aici, în veşnicie !» / OSing, 48), urmată de ceilalți consăteni ajunşi în Ţara-Tinereții-fără-Bătrânețe-şi-Vieții-fără-Moarte: «…şi văd […], spre mijlocul grădinii [Raiului], pe Lina lui Nițulescu, Caterina lui Cazan, Jana, poştărița, Ilinca lui Călin, Aritica lui Cerbeanu, Ioana lui Nae Fârloiu, Mița lui Dumitru Drigă, Didina lui Pâslaru, Tudorița lui Lămbică ; nu departe […], Gheorghe Marinescu, țârcovnicul, Oneață Pâslaru, Ilie al Stanei, Mitrică Matei […], Ion Rada, Gică Branețu şi, la nici doi paşi, la fel de însingurat […], boierul Gheorghiță Bacşiş.» (ibid.).
De o inconfundabilă originalitate a rafinăriei stilistic-oprişoriene ține şi paralela îmbogățirii progresiv-geometrice a drumurilor deschis-închiderii voltaicizat-romaneşti din «Singurătatea ajunge la toți» (2024), măiestrit evidențată paralelă între arhaicul drum Muscel (OSing,11) / Rucăr (OSing,197) – Dobroteasa „dus-întors“, străbătut de trăsură (berlină) şi, grație revoluției ştiințifico-tehnic-belicoase din a doua jumătate a secolului al XX-lea, modernul drum, tot dintre localitățile Muscel / Rucăr şi Dobroteasa, dar parcurs de motocicletă cu ataş (vehicul cu „apogeu rutier“ datorat, îndeosebi, dotării armatelor din cel de-al doilea război mondial): «(…în […] drumul slobod […] a apărut o diligență albă, dichisită, ca de paradă, trasă de doi cai.» (OSing, 9) / «-Ai grijă la drum ! Te-am plătit să mă duci întreg acasă […]. Lui Fătu nu-i plăcea viteza redusă, motocicleta scotea un zgomot dogit, lăsând în urmă o dâră groasă de fum. De-o vreme conducea cu o singură mână, cu cealaltă ținea paravanul, slăbit din balamale, ce îi proteja fața lui Rizu.» (OSing, 206 sq.; s. n.).
Lasă un răspuns