Cu ani în urmă, pe când eram profesor titular de Statistică și Modelare Economică la Universitatea „Nicolae Titulescu”, am trăit un episod care mi-a rămas întipărit în memorie ca o mărturie a setei autentice de cunoaștere de care pot da dovadă studenții atunci când li se oferă libertatea de a explora dincolo de barierele impuse de programa oficială. Întotdeauna am fost adeptul unui dialog deschis, al unui schimb liber de idei, convins că educația adevărată nu înseamnă doar transmiterea mecanică a unor formule și concepte, ci stimularea curiozității, încurajarea gândirii critice și oferirea unor perspective mai largi asupra lumii. Drept urmare, obișnuiam să le spun studenților mei că, în timpul cursurilor mele, orice întrebare era binevenită, atâta vreme cât era pertinentă. Această deschidere transformase atmosfera din sala de curs într-una vie, dinamică, în care știința se împletea cu reflecția, iar rigorile matematicii se îmblânzeau sub forma unor dezbateri intelectuale stimulante. Într-una din acele ore, un student isteț – unul dintre acei tineri care privesc realitatea cu ochi pătrunzători și nu se mulțumesc cu răspunsuri prefabricate – mi-a adresat o întrebare de o cu totul altă factură decât cele obișnuite. A fost un moment de tăcere în sală, o pauză imperceptibilă în ritmul alert al lecției, semn că întreaga audiență sesizase că ne aflam în fața unei provocări care cerea mai mult decât o explicație tehnică. I-am răspuns cu plăcere, nu doar pentru că întrebarea merita o abordare serioasă, ci și pentru că știam că în astfel de momente se naște adevărata educație – nu în repetarea mecanică a unor definiții, ci în dialogul care deschide mintea.
Studenții mei știau că sunt un profesor cu care se putea discuta orice, un dascăl care nu se temea să iasă din tipare și să exploreze, alături de ei, necunoscutul. În schimb, îi detestau pe profesorii mai în vârstă care, la orice întrebare care ieșea din spectrul manualelor, ofereau un răspuns sec și evaziv: „Du-te la bibliotecă și caută singur răspunsul!” Nu era un îndemn spre cunoaștere, ci un refuz tacit de a dialoga, o barieră ridicată între minți care ar fi trebuit să comunice. Studenții au înțeles repede ceea ce acei profesori încercau să ascundă: această lipsă de comunicare nu era semnul unei exigențe academice, ci masca, de fapt, niște carențe intelectuale. Refuzul lor de a răspunde nu venea dintr-un principiu pedagogic, ci din teama de a-și dezvălui limitele.
Astfel de momente mi-au întărit convingerea că un profesor adevărat nu este un simplu furnizor de informații, ci un călăuzitor al gândirii, un om care inspiră și provoacă. Iar în ochii acelui student, în acel schimb scurt de idei, am văzut exact ceea ce căutam: scânteia unei minți care refuză să se mulțumească cu puțin.
Ei bine, acel student – cu privirea sa pătrunzătoare și frământarea sinceră a celui care nu se mulțumește cu superficialitatea răspunsurilor convenționale – mi-a adresat o întrebare care nu avea să se stingă ușor în mintea mea: „Cum putem schimba lumea din jurul nostru? De acord, schimbarea începe cu noi, dar de ce pare că nimic nu se îndreaptă spre bine? De ce totul, dimpotrivă, se transformă în rău?”… Era o întrebare simplă în aparență, dar tulburătoare în esență. O întrebare care nu căuta un răspuns tehnic sau o definiție găsită într-un manual prăfuit, ci o deslușire mai adâncă a felului în care funcționează lumea.
În acel moment, am simțit cum tăcerea s-a așternut peste întreaga sală, iar ceilalți studenți, până atunci poate distrați sau pierduți în propriile gânduri, au devenit brusc atenți. Se întrevedea în ochii lor aceeași neliniște, aceeași frustrare a generațiilor care privesc în jur și văd nu progres, ci degradare, nu înălțare, ci ruină. Înțelegeam perfect complexitatea întrebării și povara pe care o purta. Nu era doar o curiozitate academică, ci o confesiune nerostită, o oboseală sufletească acumulată în fața unei realități ce părea să respingă orice efort sincer de schimbare. Și mai înțelegeam că nu exista un răspuns simplu, o soluție imediată, un algoritm care să rezolve echilibrul dintre bine și rău printr-o formulă elegantă, așa cum se întâmplă în matematică. I-am răspuns, dar știam că vorbele mele nu puteau fi decât un început al reflecției, niciodată un punct final. I-am spus că schimbarea nu este un act spontan, ci un proces anevoios, o construcție continuă, bazată pe criterii valorice, pe corectitudine, pe oameni de caracter care să îndrăznească să aducă acel vânt de primăvară în progresul umanității. Dar îi înțelegeam și descurajarea: prea des, acei oameni sunt puțini, iar cei fără scrupule, cei ce se adaptează la rău, par să aibă mereu câștig de cauză.
Și atunci? Se mai poate schimba ceva? Sau e doar un idealism naiv să mai credem în triumful binelui? Aceste întrebări au rămas suspendate în aer, fără un răspuns definitiv. Dar poate că, în acea sală de curs, în acel moment de sinceritate intelectuală, am reușit cu toții să ne apropiem măcar puțin de esența luptei care definește orice generație conștientă de destinul său.
