Fie și al unuia, nu definit istoricește, nu împărțind valori și aspirații comune, ci strict al unei necesități conjuncturale dată de repoziționările de pe tabla de șah a noilor „noi ordini mondiale”… Pentru că, de fapt, aceasta este situația felului în care marile puteri încearcă să reseteze regulile și configurațiile zilei de mâine… Nu doar a unei ordini mondiale post cutumiare, ci a mai multor „caste” imperiale încercând să se definească și, mai ales, să acopere cât mai mult față de poziționările anterioare… Și nu este nimic straniu în încercarea de setare globală, cel puțin a unei părți din acest global, de concentrarea a unui pol al unui „mai aproape decât aproape” între China și Uniunea Europeană… Nu este nici măcar surprinzător felul dual, aproape în oglindă, de încercare de așezare „în tandem” la masa lumii, atât a Chinei, cât și a UE… Și una și cealaltă aproape la fel de convinse, dacă nu de normalitatea necesității unei asemenea platforme de colaborare în colaborare (mai degrabă Bruxelles-Beijing decât invers), cel puțin de oportunitatea unei aproprieri date de impulsul taxelor vamale dinspre Satele Unite… Mai ales că, momentul în sine este aproape un „feng Shui” al unui dorit (de fapt, așteptat – dinspre o parte a Europei, pândit – dinspre China) context armonic între cele două, care vor avea un jubileu aniversar „tovărășesc” unic: împlinirea unei jumătăți de veac de la stabilirea relațiilor diplomatice China-CE (UE)… Adică, scuza necesară (nu perfectă, e adevărat!) dacă încercarea de constituire a unui pol comun cu mult dincolo de limitele celui mai extravagant transnațional comercial, financiar, economic, chiar de importuri/exporturi de resurse și materii prime de până acum, va eșua… Iar oportunitatea este dată de scuturarea tablei de șah de către „unchiul Sam”, prea puțin „disecată” din perspectiva scopului ei real: provocare ori stârnire către reorganizarea globală în trend cu noile vremuri… Cu noile vremuri ale unei vechi ordini mondiale ce va deveni nouă dar nu neapărat doar prin reașezarea geo-strategică a marilor puteri…
Privind dinspre Beijing, scopul unei asemenea invitații de „pol” China-UE (nu în harta lumii, ci de-a dreptul peste ea!) are în ea și o notă ironică a felului în care Europa s-a schimbat, fiind pe cale să de vină mai stat în stat (de la acele state în statusul unei familii unice) chiar decât China… Dar, departe de a mai avea timp să analizeze o asemenea ironie înalt diplomatică, aproape o satiră, Bruxelles -ul privește spre China cu jind în încercarea de a stăvi presiunile „unchiului Sam”… Fără a analiza, la rându-i, dacă nu cumva este vorba despre o cacealma împotriva ei pusă la cale de cele două mari puteri… Asta și pentru că UE și-a forțat rolul (rostul și prestanța de altă dată fiind oricum erodate de mulți ani) printr-un narcisism specific, refuzând să conștientizeze, dacă nu faptul că poate nici nu mai este cu adevărat la masa celor mari, cel puțin apariția pe lângă „scaunul” ei a unor noi jucători… Ori dacă nu este deja vorba despre o manipulare, prin ispite comerciale aparent salvatoare pentru ea, de a accepta realitatea impusă de aceia care o folosesc pe post de tură în schimbarea locului de pe tabla de șah…
Pe de altă parte, nu este mai puțin adevărat că o eventuală punte „imperială” între China și UE va avea măcar un efect pozitiv… Forțarea Bruxelles -ului de a se repoziționa în războiul din Ucraina… Și de a reevalua sancțiunile impuse Moscovei… Asta dacă va vrea „grantul” unei apropieri de un „prieten” (China), având la rându-i propriul prieten (Rusia), și a nu risca să devină un cal troian al prietenului dușmanului ei… Mai ales că UE pare dornică să se avânte într-un asemenea colportaj al disperării, și nu doar din cauza naturii ei economice de mâine, ci și pentru a-i bloca pe alți jucători la masă… Pentru că, dacă nu se afirmă în construcții similare deja cu mult prea mulți „regi” pe aceeași tablă de șah, asta nu înseamnă că alte state (puteri) lipsesc… De la o Mare Britanie, trăgându-și singură după ea scaunul ieșirii din UE pentru a-l „întrona” la masa noilor noi ordini mondiale, la o Turcie configurându-și propriile „imperii” (cu Rusia și China) dar și la o Franță care, dacă nu va avea cuvântul decisiv în deciziile UE va face intempestiv ceea ce știe mai bine: va încurca mersul celorlalți prin propriul ei vis „napoleonian”… Sunt mișcări în, nu nisipurile mișcătoare ale lumii de până mai ieri, ci deja în „apele curgătoare” (dar la fel de puturoase, de unsuroase) dinspre și înspre puncte cardinale care, până mai ieri, nu erau doar de neînchipuit, ci și imposibil de contextualizat, fie și formal diplomatic, fără a da foc lumii. Acelor resturi de lume care, astăzi, încearcă să se salveze pe sine, dar nu neapărat prin sine, ci prin ceilalți, a priori sacrificabili…
Lasă un răspuns