Undeva, între satele Cașolț și Bradu (jud. Sibiu) se află unul dintre cei mai vechi arbori seculari, la umbra căruia se spune că ar fi zăbovit însuși domnitorul Mihai Viteazul, în drumul său spre confruntarea de la Șelimbăr. Pierdut într-o mare de arbori tineri din Pădurea Bradului, care-l înconjoară din toate părțile, protejându-l de vijeliile ce l-ar putea pune la pământ, stejarul multisecular din pădurea Bradului a devenit un loc de pelerinaj pentru drumeți și visători. Poteca spre stejarul despre care specialiștii spun că ar aduna peste 700 de ani, pleacă sub forma unui drum forestier, care se îngustează odată cu intrarea în pădure, pentru ca, la un moment dat, să dispară complet sub covorul gros de frunze. Sunt mulți drumeți dornici să întâlnească respectabilul stejar, majoritatea din Sibiu, însă destui și din afara județului. Sunt familii cu copii, oameni maturi, elevi, studenți, cupluri de îndrăgostiți, IT-ști, educatori, ingineri sau muncitori. Au ocupații și preocupări diferite, însă pasiunea pentru drumeție îi ține laolaltă. Odată ajunși la bunicul – stejar, avem de ce să ne mirăm: trunchiul măsoară 12-13 metri înălțime și are o circumferință de peste șapte metri. „Am adus ceva de măsurat”, anunță ghidul Nicoleta Ocneriu, în timp ce scoate o panglică gradată, de tipul celor folosite de croitorese. Lumea așteaptă măsurătorile: la bază, stejarul are o circumferință de 12 metri, în timp ce mai sus, cam la 1,5 metri deasupra solului, trunchiul adună 7,34 metri. „Se spune că sub acest stejar a făcut popas Mihai Viteazul. A mâncat și s-a odihnit, apoi a plecat în fruntea oștirii sale”, începe Nicoleta Ocneriu o scurtă istorioară despre trecerea domnitorului muntean prin aceste locuri.
Un sâmbure de adevăr chiar există, în condițiile în care Mihai Viteazul și-a condus armata venind dinspre Brașov, urmând Râul Olt, care ajunge și lângă localitatea Bradu. Mergea în direcția Tălmaciu, unde și-a întărit armata cu oștenii legendarului Baba Novac, pentru ca, pe 28 octombrie 1599, la Șelimbăr, să-l înfrângă pe principele Andrei Báthory. Acest stejar nu a auzit doar zăngănit de arme, ci și jurăminte de iubire: „Bătrânii din Cașolț și Bradu spun că, odinioară, aici veneau tinerii înainte să plece la oaste. Veneau cu iubitele lor cărora, sub coroana stejarului, le jurau iubire și le rugau să-i aștepte, să nu se mărite până ei nu se întorceau de la război.” Șapte adulți își dau mâinile și înconjoară trunchiul noduros al stejarului. Este o îmbrățișare caldă, venită ca un îndemn spre rezistență, dar și ca o mulțumire pentru un trecut încărcat de istorioare, pe care doar uriașul le știe. Secolele au fost necruțătoare cu vestitul stejar din Pădurea Bradului: crengile i-au fost smulse, o parte din coajă a dispărut, iar verile devin tot mai fierbinți în lipsa frunzelor. Mai are doar trunchiul care se ridică drept, ca o coloană a infinitului…
Probabil că nici seva pământului nu-i mai circulă prin trup, însă colosul se încăpățânează să reziste, fiind în felul său tăcut, ultimul martor al unor vremuri de mult apuse. Nu departe, pe coasta unui deal ce coboară spre Cașolț, sunt câțiva stejari răzlețiți, care parcă au fugit din desișul pădurii, dominând pășunea cu trunchiurile lor maiestuoase. Fiecare adună câteva secole de existență, stârnind curiozitatea și admirația celor veniți să-i vadă. La marginea Cașolțului, în pădurea în care Valea Hârtibaciului se îmbrățișează cu Țara Oltului, găsim arbori multiseculari cum rar întâlnești laolaltă în țara noastră. Au rădăcinile adânc înfipte (rădăcinile sunt o „reflexive” subterană a coroanei ce se ridică spre cer) și, în lipsa frunzelor, cel mai bătrân dintre ei se hrănește din iubirea celor veniți să-l vadă. Să protejăm stejarii seculari… (G.V.G.)
Lasă un răspuns