Știţi negreșit istorioara sfârşitului Sfântului Ioan Botezătorul. În cele ce urmează mă voi referi la câteva dintre semnificaţiile acestui moment al decapitări lui Ioan cu referire la propria noastră existenţă. Atât Ioan, cât şi Irodiada, mi se par mai contemporani vremii noastre decât oricând. Îi întâlnim în noi înşine şi în toate domeniile de activitate; puţină atenţie şi-i identificăm cu uşurinţă. Semnalmentele lor sunt prea distincte, ca să rămână în anonimat. Pentru mulţi dintre noi propria viaţă ni se aseamănă cu o curte împărătească plină de zgomote, de strigăte, de lovituri, de muzică şi strigături. Acolo se ţes intrigi şi fapte de ruşine, setea de avuţie şi de măriri e deosebit de puternică. Patima, această Irodiadă a vieţii noastre, ne perverteşte sufletul, rosturile şi idealurile. Sufletul nu ne mai este regele cinstit şi pur de altădată, ci un Irod desfrânat şi păcătos, concubinul Irodiadei. Din când în când străbate până la Irod strigătul cugetului umilit, acest Ioan al fiecăruia dintre noi. Cugetul sau conştiinţa încearcă să tragă semnalul de alarmă să-i strige lui Irod şi tuturor celor din jurul lui: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”. Cugetul se revoltă întru puritatea lui şi arată cu degetul, de câte ori are prilejul, ce e rău la curtea stăpânului său, regele. Ioan devine un fel de opoziție curată şi pură, sinceră şi devotată, care-şi propovăduişte crezul său la ceasuri de taină. Cine l-ar iubi pe Ioan? Irodiada îl urăşte de moarte; pe Irod îl deranjează avertismentele lui Ioan. Pentru amândoi mai bine de n-ar exista Ioan. Uşor-uşor, Irod şi Irodiada uneltesc uciderea lui Ioan. Capul lui trebuie să cadă! Şi, de cele mai multe ori, cade!
Câţi prooroci ca Ioan nu sunt şi în lume? Aici, acum, departe şi întotdeauna. Fie că sunt vizionari, fie ca sunt oameni simpli şi de bună credinţă, ei au curajul să strige în auzul tuturor că vremea e scurtă şi ceasul judecăţii se aproprie pentru fiecare în parte şi pentru toţi deopotrivă. El singur are curajul să arate cu degetul nedreptăţile şi josniciile, într-un cuvânt, răul în toate formele sale. Îl ascultă, îl iubesc şi-l înconjoară cei cinstiţi şi nevoiaşi, cei nedreptăţiţi şi cei ce nu şi-au pierdut speranţa. Irodiada nu are linişte până când nu cade capul lui Ioan. Ea troneză alături de Irod, de Putere. Irod îi aude şi-i ascultă şoaptele, minciunile şi linguşelile, dar nu-i ascultă lui Ioan strigătele disperate, care vin din afara palatului, din stradă ori din temniţă. Ioan plânge ori scrâşneşte lângă fiecare nedreptăţit, umilit, batjocorit, flămând şi gol; Irodiada e fericită la palat. Regele o ascultă şi o iubeşte, nu-i vede perversitatea, corupţia, viclenia şi nedreptatea. Regele e orb şi surd, orbit şi surzit de Irodiada, consilierul său cel mai apropiat. Doar Ioan dacă n-ar exista, Irodiada şi Irod ar fi, într-adevăr, fericiţi şi nimeni şi nimic nu i-ar mai deranja. Străji puternice le-ar apăra palatul de mulţimea revoltată şi nedreptăţită, uşile capitonate le-ar feri urechile de gemete, de strigăte şi blesteme. Ei aruncă pe Ioan în temniţă, ca să nu mai scrie în ziare, să nu mai vorbească la radio şi-n mulţime. Îl cenzurează şi-l torturează. Dar el nu tace şi-şi urmează crezul conştiincios. Dar şi destinul!
Capul lui Ioan cade, dar idealul lui niciodată. Idealul lui Ioan rămâne port-drapelul dintotdeauna al celor nedreptăţiţi împotriva dictatorilor, puternicilor fără scrupule, răilor şi vicioşilor, corupţilor şi perverşilor. Ascultaţi glasul lui Ioan cât mai este vreme şi, într-o lume debusolată, obosită, rătăcită şi secularizată, urmaţi-i cu încredere îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”.
Lasă un răspuns