Da! Temerară abordare este aceea în care te dedici, din prima filă a cărții chiar, „decodificării”, fie și eseistic, nu doar a ideii, ci a însăși noțiunii de speranță… Dar, cunoscând deja volumele lui Floare Mihali Petrov, era inevitabil, aproape „deja evident”, că, pentru ea, ca poetă, ca eseistă, ca ființă ce s-a descoperit și revalorizat, apoi redescoperit, prin cărțile trecute dincolo de simpla bibliotecă, intrate într-o arhivă a noastră despre cunoașterile ei dăruite celorlalți, speranța va fi dusă într-o cu totul altă dimensiune… Și nu, nu este vorba despre speranță ca acel ceva pe care îl așteptăm noi a-l primi, a ni se repara, a ni se returna, poate chiar a ni se dărui, când ne aplecăm asupra ei din perspectiva unei ultime șanse… Dar autoarea a demantelat speranța, cu multă vreme în urmă, acolo unde au așternut-o tocmai tomurile vieții… Viața despre viață… Pentru că, deși avea apăsările trecutului aproape de o dăruire hristică a tristeții, punctând jertfele din viața ei, dar nu ca sacrificii ale ei, ci ale acelora din jur, pe care i-a cuprins în sine, pentru a-i înțelege și a le valoriza trăirile, trecerile lor, acele secunde ale timpului pe care nimeni nu mai stă a le vedea măsurate, ori ba, pe cadranul iruperilor astrale, totuși, poeta nu a abordat speranța dinspre „șansa” de a mai primi ceva, de a mai afla ceva, de a mai fi ceva, ci dinspre paginile cărților… Citite, scrise, recitite… Din care a desprins aceea altfel de dimensiune a speranței… Nu pentru sine, nu doar pentru ceilalți, deși sunt evidente și dramatice trăiri și cutremurări în cărțile poetei, ci pentru însăși izvorul de speranță… A sursei „dintâi”, biblice, apoi ca o izvorâre a speranței din cunoaștere, aprofundare, transcendentale…
De aceea, poate, poeta își începe acest nou volum cu rândurile dedicate speranței. A acelei speranțe, dar nu doar ca lectură din cărți și prin cărți, ci generată de însăși rândurile volumelor citite, ale altora, scrise – ale ei, recitite, și unele și altele, pentru acea nouă dimensiune de izvorâre a următoarei file de tom…
Cărțile în care nu doar a descoperit ceea ce Sfinții Părinți au înțeles, la vremea caznelor lor pentru noi, ci din care a înțeles, într-o altă dimensiune de abordare, atât ceea ce au scris aceștia, dar și de ce au scris… Psihologic, am putea spune că este o formă de manifestare pentru sine a propriei valorizări, a confirmării nu doar a ceea ce a scris, ci și asupra ceea ce a devenit…. Acolo, la intersectarea eseistului, nicicând desprins de metaforă, cu poetul poetizând prin eseuri… Prin cunoașterile relevate de acestea…
Sigur, avem multe exemple în care filosofii, eseiștii au valorizat pentru înțelegerea celorlalți operelor lor ca dimensiuni ale aprofundării unor sensuri, altminteri poate greu de pătruns, poate chiar tainice pentru ceilalți, prin cuvântul ales (duios, dar înainte de toate, insidios) al poeziei… Al metaforei surprinzându-ți plăcut urechile pentru a-ți deschide, de fapt, ochii minții… Pentru a-ți strecura printr-o rimă, nu-i așa?!, nevinovată, cuiul filosofic al interogației… Al propriei interogații, apoi al retroversiunii către ceilalți… Al traducerii, prin noi și noi, nu doar rânduri, ci izvoare de izvoare la îndemâna acelora care vor a cunoaște, a afla, a transcende… Pentru că speranța nu trebuie privită doar ca fiind izvorâtoare de soluții… Ci drept însăși viață, ca rost, ca motivație de descoperire, redescoperire, trăire și valorizare… Pentru că, da, poetic, și nu doar „stricto senso”, „speranța este un vis cu ochii deschiși” (Tudor Arghezi), dar dimensiunea sa intrinsecă este dată de izvorârea către ceilalți. Pentru că speranța este viață și viața este speranță… Și da, omul care trăiește cu speranță iubește viața, vibrează, dăruiește viață și bucurii celor din jur. Iar revalorizarea ei nu este dată doar de faptul că, apelând la speranță, „viața este mai ușoară și mai frumoasă”, ci pentru că deschide orizonturile către sine pentru ceilalți, și către ceilalți, pentru sine, și, din nou, pentru ceilalți… Permite izvorul din izvor, apoi din izvoare… Căci, în fond, despre aceasta este speranța, nu?!… Iar poeta nu se oprește aici în despletirea fuiorului de cunoașteri din însăși firul de viață, ca speranță, deja, și nu doar metafizic, nu doar metapoetic, Flori Mihali Petrov definind, prin eseurile și versurile sale, însăși starea de a fi al acestui a fi primordial, pentru ea speranța fiind o formă de energie ancestrală… O energie, nu nou descoperită de poetă, ci nou relevată ei și, prin ea, dezvăluită înțelegerii celorlalți, ca energie, chiar sursă primordială de dincolo de limitele noastre de a vizualiza poate izvorul izvoarelor de energii astăzi cunoscute ca existând… Nu ca fiind, căci aceasta este de dincolo de norul cosmic al limitelor noastre de cunoaștere, de acceptare, de cuprindere, ci sursa de generare a celorlalte energii, care ne înconjoară, ne definesc, ne umplu formele fără fond ale vieților noastre, poate nu anoste, dar banalizate de noi prin noi sau prin ceilalți, și pe care ni le umplu dară cu însăși viață când o înțelegem a o trăi, a o respecta, ca energii precum fericirea, pe nivelele de manifestare la care suntem fiecare, și asemenea iubirii, ca acces pe planurile superioare ale existenței.
Pentru că speranța nu este doar „conținut”, poate doar la nivele mai joase, nu neapărat „inferioare” ale existenței, ea fiind tocmai forma… (Și asta pentru că, în astfel de dimensiuni, nu există, de fapt, însăși dimensiunea… Nu așa cum o înțelegem noi)… O formă rămânând goală pentru mulți, cei ce se limitează a privi speranța doar ca soluție la ceva, a ceva. Și umplând-o cu sine pe măsura aprofundării formei ei de energie primordială, ante Biblică poate, ca Speranță… Pentru că, și golită de propriile bogății, forma, și nu ca speranță, ci însăși Speranță, rămâne, ea multiplicându-se pe sine prin sine, în sine… Când și când umplând sau reumplând acel recipient al trăirilor… Privit, interpretat, înțeles de autoare și din perspectiva mitologică a unei altfel de cutii a Pandorei, una cuprinzând în ea adevăratele bogății ale lumii: empatia și toleranță generând bunătatea și omenia, cunoașterea și educația generând evoluția și rafinamentul… Și care se pot risipi din lume, din lumea cutiei, renunțând la compasiune și conștiință… Renunțând la însăși șansa (și acum, da, putem spune ca Speranță!), a înturnării la forma de energie a acelui „și mai de dinainte”: mântuirea…
Floare Mihali Petrov- Cultură, credință, spiritualitate, Editura David Art, 2025
Lasă un răspuns