Adică, până la dovedirea de către „reacționari” electorali de astăzi a îndreptării lor și a dovedirii bunele maniere comportamental-supuse pentru a fi, eventual, „reevaluați”… Pentru că nu putem ignora faptul că toate respingerile de candidaturi de către forcepsul BEC-CCR au vizat candidații ce nu s-au închinat la brațele menorelor ori, mai grav, au contestat aberațiile de „drepturi istorice” ale deținătorilor lor. Chiar și în cazul unui al treilea candidat, deși a fost, cândva, un instrument util și eficient în promovarea legislației coercitive a pupătorilor de menore, a fost nevoie ca împricinatul să-și reconfirme, și încă rapid, pentru că porniseră la vale contestațiile unor „avertizori de integritate” (forma de afișare publică de azi a delaționiștilor, mereu și mereu, iată, nelipsiți de la împărțirea bucatelor) la CCR la adresa candidaturii sale, acesta reafirmându-și afinitatea și supunerea față de deținătorii sistemului, dar nu doar prin intrarea formală într-o sinagogă, ci prin elogierea celuilalt braț care ține de sistemul instituțional ce ne-a căpușat existența de peste trei decenii. Printr-o ieșire laudativă, pentru a dovedi că „soileala” de zece ani în afara politici (nu neapărat și a sistemului!), nu a fost și un somn al conștiinței sale și a devoțiunii viitoare față de aracii sistemului, ridicând în slăvi politichia secuio-maghiară chiar de ziua în care aceștia mai consemnează câte un românism strivit între margini de ferpar…
Și totuși, există o fisură în întreaga argumentație, duplicitară, a CCR-BEC în respingerea, deja „in situ”, a dosarelor unora dintre candidați, fiind o chestiune juridică „in situ” prin însăși faptul că respingerile candidaturilor au vizat „argumente” de… arheologie, dar nu constituțională, ci a motivelor… Un „déjà vu”… Și nu vorbim nici măcar despre o raportare în noile decizii la probele anterioare… Existente, neclare, neconvingătoare la acel moment pentru a fi făcute publice… Ori măcar fabricate, inventate postum primelor decizii de respingere… Și care ar fi fost firesc să apară ca răspuns în conținut de drept juridic la acel „De ce?” lăsat doar într-un contur zidit prin argumentul de voință instituțională a deciziilor ce „nu se discută”, „nu se pun sub semnul întrebării”, „nu se comentează”… Acum însă, avem un întreg val al respingerilor pe care suntem practic obligați să le acceptăm constituțional în neconstituționalitatea lor, prin transformarea primelor decizii de respingere a unor candidați într-o speță bifată ca decizie irefutabilă, nu prin argumentarea cu probe și motivații clare, ci prin caracterul de speță… La care sistemul se raportează astăzi automat în cazul fiecărui personaj ce trebuie înlăturat. „Democratic”, evident! Chiar dacă, în sistemul și anomalia la care s-a ajuns, „democratic” înseamnă înlăturarea acelora ce nu convin, nu doar sistemului „autohton”, ci și a aceluia care îl manevrează pe acesta de la „porțile înalte”… Pentru că, astăzi, „democratic” înseamnă înlăturarea unei candidaturi pentru că așa vrea și așa decide, prin mâini ridicate, sistemul, și în care logica juridică nu mai contează…
Poate că în cazul primei respingeri de dosar a unui candidat se puteau aduce unele argumente… Atenție, dar numai și numai în cazul primei respingeri pentru fiecare candidat!… Dar în momentul în care sistemul de înlăturare s-a repetat, decizional, pentru același candidat, și, din nou, nu prin aducerea de probe și argumente clare, ci prin decizia „in situ”, de raportare la ceea ce fost, aproape ca o cutumă, era nevoie de o dovedire „în litera și spiritul legii” ca la carte… Pentru că argumentând, formal, și nu în conținut, decizia de respingere a unei candidaturi (și nu a unui candidat cum își redactează instituțiile cu pricina deciziile, poate, într-un subconștient al adevăratului scop) prin raportarea la deciziile anterioare de respingere, se poate vorbi, juridic, dacă mai există o urmă de drept în acest sistem, și în aceste vremuri, de o condamnare definitivă a acelui candidat. Adică, respectivele instituții (BEC și CCR) și-au atribut dimensiunile de instanțe… Iar dacă în cazul CCR poate fi găsită o motivație de drept pentru o asemenea abordare, la limită, în situația BEC -ului nu poate fi vorba decât de un abuz de decizie și asumarea identității de instanță judiciară… Ceea ce nu mai este nici măcar o încălecare a instituțiilor în Statul Român, pe care Constituția o sancționează, ci o preluare, aproape în forță (în fond, deciziile juridice pot fi o armă, nu-i așa?!) a altor instituții… A rolurilor altor instituții… În cazul de față, a unor instanțe… Caz în care se pune întrebarea: unde este CSM -ul? Unde este această instituție „garant” a independenței și respectării instanțelor? Pentru că, practic, a doua decizie de respingere a unei candidaturi de către CCR-BEC, prin raportarea la „argumentele” de la prima decup(l)are electorală (neconstituțională), este similară cu o decizie pe viitor… Și nu doar de atunci, de la primul tur la „noile” alegeri, ci și de la acestea „pe viitor”… Or, au dreptul aceste instituții să decidă pe viitor și, mai ales, pe un timp nici măcar precizat?… Pentru că, acum, mâine, ori peste alți cinci ani, efectele juridice vor putea fi din nou invocate pentru a înlătura definitiv o candidatură considerată (ideologic, nu pe fapte penale dovedite) nepotrivită, nu?!… În plus, dacă se dovedește, pe litera manualelor de drept, că a doua decizie de înlăturare a unei candidaturi nu putea fi făcută decât strict în baza unei decizi definitive a unei instanțe de judecată, atunci, inerția juridică din sistem este chiar mai condamnabilă decât faptele de preluarea agresivă a entităților (electoral-constituționale) de către acesta…
Lasă un răspuns