Filmul românesc nu mai are comediografi care să inventeze personaje noi, adevărate creaturi adăugate naturii. Eu le-am dat voie să-l ia pe Șoșolacu, să facă din el violoncel sau ce vor, fiindcă el este simbolul perversiunii, al fariseismului, uns cu toate alifiile compromisului. A pus mâna pe ciolan, profită, dar e numai smile. Rezistă, fiindcă nu există altul mai compromis. Toți cad, se rotesc, numai hipopotamul și balena lui, nu! Sigur, eu am combinat două animale, existente în realitate, bolnave de putere, dar se poate combina și un animal cu o pasăre, așa cum a făcut Dimitrie Cantemir, care l-a văzut pe domnitorul Moldovei, Mihai Racoviță, ca pe o Struțocămilă. Ciudată combinație, fiindcă nu precizează câte cocoașe are cămila, dar e posibil să aibă două, iar capul și gâtul lung al struțului să țâșnească prin ele. De, fiecare parte cu aportul ei la înaintare. Satira, strălucind în special prin opera lui Jonathan Swift, are puterea să fotografieze profund un personaj sau o epocă. Scriitorii apelează la astfel de analogii sau metafore comice pentru că ele definesc mai plastic un om, o situație, o guvernare politică. Și astfel de alegorii sunt pe placul poporului, care le înțelege. Ba, am spune că acesta este chiar stilul propriu folclorului.
Dar o surpriză mare ne face Dan Pița, singurul regizor român cu imaginație, cu capacitatea de a face filme rafinate, cum este Tănase Scatiu, unde vedem ceva nemaivăzut, o îmbinare între o plastică de ceremonial, tipică marii boierimi românești, și noul Lopahin al ei, care, ca Dinu Păturică, eroul lui Nicolae Filimon din romanul Ciocoii vechi și noi, vine și ia cu hapca moșia boierului Murguleț. După ce îi ia și fiica, și tot. Da, dar i se ia și lui ceva, viața, fiindcă țăranii, proștii, pe care îi exploatează la sânge, pe care îi tratează ca pe niște animale, se vor răzbuna, îl vor ucide amarnic, cu furici și bâte, ca pe un lup hămesit.Pri n ce e valoros acest film? Prin plastica lui, prin marea lui portretistică. Pița, prin operatorul Nicolae Mărgineanu, realizează aici o suită de portrete care poate sta foarte bine în panoplia serialelor englezești, a filmelor unui Joe Wright. Și mă gândesc la Anna Karenina. Dar și la ecranizările după Cehov. Tănase Scatiu e un Lopahin român, nu?!
Actorul Victor Rebengiuc i-a dat toate atuurile. Dar ceea ce deosebește acest film de toate celelalte este momentul crazy al lui Scatiu, din timpul dineului pe care îl oferă notabilităților zonei. În mijlocul marelui ospăț, el dansează în vertijul muzicii lăutărești, al melodiilor cântate de taraful invitat, aflat în fundalul salonului. Dansul lui e nebunesc, e întruchiparea iuțirii de sine, ca în Rapsodiile enesciene, și culminează cu ceva unic: îl pune pe țambalagiul tarafului pe umerii săi, iar țambalul îl ține în fața gurii, ca și cum ar ieși din gură. Țambalagiul, pe umeri, deasupra capului lui Scatiu, bate cu bețele în țambal și ține ritmul.
Iată un personaj cum nu s-a mai văzut pe lume: Omul-țambal!
Pizza e un mare artist, face ecranizările așezat, le lucrează cu minuție, cu ajutorul unei echipe de profesioniști formidabile, dar are și câte un zvâcnet neobișnuit, neînțeles, el deodată iese din poveste și imaginează ceva ce nu s-a mai văzut. Așa procedează și în Pas în doi, unde inventează o echipă de sudori deveniți muzicieni originali, care cântă la instrumente de suflet într-un bazin, fiind scufundați până la gât în apă. Nu ar putea cânta la altfel de instrumente. Numai țambalagiul se înalță deasupra apei ca să poată să lovească țambalul cu bețele, deși suflătorii nu cântă muzică lăutărească, e o compiziție ciudată, atonală, la concurență cu Maiștrii cântăreți din Nürenberg de Wagner. Acest personaj colectiv s-ar putea numi Muzicienii-scafandri. Poate să existe un muzician scafandru? În epoca lui Ceașcă se putea. Poate așa arăta „omul nou”.
La fel cum în filmul Concurs, într-o poveste banală, un concurs de orientare turistică între muncitorii unei fabrici, Pița introduce o secvență uluitoare cu secta transcendentalilor, și tot cu Vasile Nițulescu în rolul marelui guru, așa cum, în Tănase Scatiu, același actor îl interpretează pe boierul bătrân Dinu Murguleț.
Această tendință de denaturare a unei povești aparține artei moderne, în special surrealismului. Arta suprarealistă, dezvoltată în perioada interbelică, a preluat limbajul lui Caragiale și Urmuz și l-a dus mai departe. Starea națiunii a ajuns să semene cu un peisaj surrealist. Nemaivorbind de faptul că suprarealismul este o constantă în istoria omenirii. De altfel, cred că Brâncuși și Suprarealismul sunt cei doi piloni ai artei moderne, care au repercursiuni și azi. Nu ține de domeniul suprarealist anularea voturilor libere? Și tot ce se petrece azi pe scena politică, a fost déjà pictat de Victor Brauner. Cinematograful românesc, din păcate, nu s-a folosit de asemenea experiențe. Filmul românesc a balansat între romantismul erotic, în perioada mută, și filmul realist în perioadele socialistă și post-decembristă. Nu am avut cineaști-artiști. Nu există în istoria filmului românesc opere de genul Câinele andauz, realizat de Buñuel și Dali, sau Ballet Mécanique de Fernand Léger și cineastul American Dudley Murphy. Nici ca în dadaismul lui Hans Richter sau al lui Francis Picabia. La fel, senzaționale experimente au rezultat din colaborarea lui Antonin Artaud cu Germaine Dulac. Școala lui André Breton a dat zeci de asemenea filme, pe baza colaborării dintre arte. Însuși filmul lui Buñuel Farmecul discret al burgheziei este considerat o operă suprarealistă. O îngemănare între Lucian Pintilie și Jacques Hérold sau Marcel Iancu ar fi fost un reper. Așa cum este acum Omul-țambal, care definește foarte bine parvenitismul și epoca de chiolhăneală absurdă în care trăim.
Lasă un răspuns