Poate că, în cele din urmă, se va dovedi că CSAT „a fabricat”, iar CCR doar „a apostilat” juridic… Dar asta nu va închide subiectul… Și nici discuția asupra legitimității, deja, nu a acțiunii de anulare a alegerilor, ci a însăși consecințelor de acum… Chiar dacă legitimitatea deciziei va fi însoțită de discuțiile vizând legalitatea acțiunii… Lucrurile oricum nu se pot opri aici… Pentru că ar fi mai ilegitim, și mai ilegal, decât atunci… Și nu, nu suntem nici într-un nou 1990 pentru a închide ochii dreptății în fața anomiei însăși democrației… Și nu suntem nici într-un altfel de prim an al libertății noastre… Pentru că, atunci, măcar era vorba de o anomie (strict legislativă, nu cvasi avalori, ca astăzi…) dată de schimbarea, rostogolirea, aruncarea la coșul istoriei a trecutului nostru… Atunci, în 1990, totul funcționa între inerție și blaturi… Or, astăzi, lipsește tocmai resursa cea mai de preț pe care am avut-o: inerția lui ’89… Cu tot cu conținutul lui economic, industrial, de resurse și materii, dar și demografic, de speranțe și încredere în ziua de mâine… Astăzi suntem în acel 1990 pe care ni l-au dorit alții la acel moment… Veneticii și prădătorii care stăteau cu ghearele scoase, gata să smulgă… Iar acum nu mai putem crea nici măcar o instituție care să stea de veghe fruntariilor noastre… Care să vegheze asupra integrității… Nu mai putem nici măcar reșapa părți din acelea care, în urmă cu trei decenii, s-au înființat pentru a-și face treaba… Nu pentru a fi sinecuri și, mai grav, supape de îndepărtare a ființei noastre din noi înșine… Căci astăzi suntem complet expuși… Iar printre cei ce au contribuit la punerea noastră pe sarghia vânzării și a trădării se găsesc și aceia care trebuiau să vegheze ca tocmai astfel de tarabe-eșafod să nu ajungă a fi bătute cui pe cui, lemn pe lemn… Să nu ajungă a se pune lemn pe lemn din dulapurile cu „scheleții” dați la iveală după 1991… Când disiparea anomiei trebuia să ne aducă altceva… Sau, puteau pune dimpreună „scândurile”, dar numai pentru copârșee pentru aceia ce se pregăteau a ne vinde, a ne trăda, a ne sfâșia…
Dar astăzi nu mai putem aduce nimic din ce a fost bun la acel moment… Pentru că nu mai există tocmai conținutul de atunci… Iar forma nu este nicidecum „fără formă”, ci are contururi clare, și nu doar cu „focuri secuiești”, ori alte fantoșe imperialist revizioniste, pe țambalul strigătului de jale al țării noastre… Forme pentru alții smulgându-ne conținutul…
Și nu, nu avem nevoie a cere noi „erate” date de CCR pentru a repara, la o adică, tot ceea ce ni s-a furat: libertatea de exprimare, de vot, de alegeri, de decizie… Pentru că eratele se fac când se constată greșeli… Umane… Poate și de sistem… (Pentru că și acela e format tot din oameni, nu?!)… Dar acum nu este cazul… Mai ales că actul în sine de anularea a alegerilor a fost făcut cu voință evidentă și în cunoștință de cauză privind abuzul, falsul, faultarea democrației… Iar, pe undeva, CCR -ul are dreptate să spună că el nu dă erate la propriile decizii… Chiar dacă, se subînțelege, au fost vicii mari de clădire a deciziei prin însăși motivele uzitate… Dar nici nu avem nevoie de astfel de erate ale CCR ului… Căci trebuie să constatăm inexistența acestei curți pentru noi din însăși deciziile ei, din felul de redactare a lor și a motivațiile șefului instituției de a le menține „de neatins”… Pentru că însăși curtea constată că anularea alegerilor s-a făcut „pentru apărarea statului”… Formă intenționat eliptică și nu doar vagă… Aceea formă care, aidoma tuturor instituțiilor și deciziilor de mult prea mulți ani încoace, evită asumarea luării deciziilor, a acțiunilor, pentru țară…. Președintele CCR ar fi trebuit să vorbească despre asumarea alegerilor „pentru apărarea României”… Ori „a românilor”… Dar nu „a statului”… Chiar dacă ei așa s-au obișnuit: CCR să fie „a României” doar când este vorba de încasat salarii, prime, beneficii, și „al Statului” (lor) când este vorba de decizii folositoare sistemului… Iar noi nu trebuie să acceptăm astfel de pocinoage care se fac prin trunchieri de propoziții, de fraze chiar… Pentru că acolo stau consecințele nefaste pentru viitor… Ori, juridic, pentru a fi legitimi cu spiritul legii (lor!, fiind vorba, „stricto senso”, de legea lor, a statului lor), judecătorii curții ar trebui să semneze în numele CCS: Curtea Constituțională a Statului… Pentru că dacă un președinte și judecătorii CC nu motivează luarea deciziei de anularea a alegerilor pentru apărarea României, ci „a statului” (lor), atunci să-și asume fiecare cuvânt și fiecare, mai ales, „elipsă”…
De aceea, nu este nevoie de nici o erată… Ci doar de o nouă decizie prin care aceea curte să constate, dacă mai există ceva drept în ea, faptul că motivele la care s-a raportat în prima deciziei, fie nu se verifică, fie nu sunt verificabile, fie nu mai există în forma de atunci (dar atunci trebuie să apună care au fost aceasta!), fie nu au conținut pentru o analiză reală… Pentru că nu a greși este diabolic, ci a persista… Și a nu atât a te spăla pe mâini, ca președinte al curții, prin invocarea imposibilității de a reveni asupra deciziei printr-o erată (deși nu asupra deciziei trebuie să se revină, juridic, ci asupra subiectului, și atunci se poate da o nouă decizie), așadar, nu a te spăla astfel de obligații este dezonorant, ci a plasa responsabilitatea deciziei în spatele motivelor furnizate de CSAT. Care, neîndoielnic, este vinovat că a dat ilegal datele și informațiile folosite drept motivație (ilegal, pentru că declasificarea nu se putea face la cererea unor ong -uri, asta dacă a fost totuși ceva declasificat sau, de fapt, s-au fabricat, și nu, nu „dovezi” ori „probe”, nici măcar, ci doar vorbe fără acoperire), dar nu poartă și responsabilitatea semnării (de nouă ori, chiar!) tocmai a deciziei de anulare…
