Răzvrătirea Scriitorului: Dincolo de Zidurile Mediocrității

Într-o zi ce ar fi părut oarecare în istoria culturii române, dar care avea să capete o rezonanță aparte, marele scriitor Nicolae Breban a ridicat vocea și, cu o forță de neocolit, a întors toate privirile spre zidurile venerabile ale Academiei Române. În fața acestui altar simbolic al spiritului național, Breban a lansat un atac necruțător împotriva unor figuri emblematice ale intelectualității contemporane: Gabriel Liiceanu și Horia Patapievici. Discursul său nu s-a ascuns după eufemisme și politețuri; dimpotrivă, cu o sinceritate brutală, el i-a numit pe cei doi „derbedei” și a afirmat, în mod incendiar, că aceștia ar merita să fie pedepsiți exemplar. Cu o viteză surprinzătoare, reacția nu a întârziat să apară. În stilul caracteristic, Andrei Pleșu și alți apropiați, cu o ironie subtilă ce invoca mișcarea „Je suis Charlie,” s-au alăturat corului victimelor autoproclamate, punând în scenă o solidaritate aproape teatrală. S-au declarat și ei dispuși să fie „împușcați,” transformând gestul într-o parodie menită să provoace emoție și, totodată, să eludeze întrebările incomode. Însă, dincolo de această efuziune teatrală, în umbră, se conturau forțele mai subtile, dar infinit mai tenace: trolii Sistemului, acești gardieni nevăzuți ai unei literaturi care servește interesele noilor puteri. Ei sunt acolo mereu, gata să se năpustească asupra oricui ar cuteza să dezvăluie adevărul neplăcut – că mulți dintre cei aclamați ca „mari spirite” ai zilelor noastre nu sunt decât epigoni, păpuși ale unui mecanism bine uns, lipsite de valoare autentică. Sunt cei care, din spatele scenei, întrețin iluzia, apără pozițiile câștigate cu orice preț și îngroapă glasurile disidente care îndrăznesc să strige, fie și în șoaptă, că „împăratul e gol.” Căci sub poleiala strălucitoare a fațadei literare moderne, realitatea este cruntă: Sistemul preferă să își promoveze propria elită convenabilă, devotată status quo-ului, mai degrabă decât să dea glas unor voci de autentică valoare.

De-a lungul anilor, am fost martor la apariția și proliferarea acestor personaje, ancorate adânc în nisipurile mediocrității lor, trecând prin lume cu o siguranță neliniștitoare, specifică acelora care nici măcar nu bănuiesc vastitatea propriilor lipsuri. Ei sunt aceia care se aruncă în lectură cu o fervoare mecanică, dar în cuvinte văd doar umbre, incapabili să treacă dincolo de suprafața textului, captivi într-un alfabet neterminat, ce li se refuză tocmai în profunzimea lui.

Adevăratul mesaj, acela care cere o privire atentă, o răbdare rară și o înțelegere născută din reflecție, le rămâne străin, ca o comoară ascunsă în văzul lor, dar inabordabilă. Însă, dincolo de această ignoranță auto-suficientă, ei se strâng în jurul idolilor lor, agățați de dogmele altora cu o credință oarbă și nestrămutată. E o scenă în același timp dramatică și comică: aceste figuri de paradă ale devotamentului intelectual, apărând fără discernământ orice eroare și orice superficialitate ale celor idolatrizați, fără a realiza că însuși zelul lor îi cufundă în ridicol. În acea ardoare de a-și apăra idolii, ei nu mai sunt ființe care gândesc, ci simple umbre care se alătură corului mediocrității, construindu-și o carapace prin care adevărul și subtilitatea nu mai pătrund.

Iată-i, acești cavaleri ai banalității, păzindu-și idolii cu o siguranță oarbă, care nu doar că îi cufundă pe ei înșisi într-o comedie tristă, ci și împinge adevărata creație și adevăratul discernământ în umbra unui teatru al marionetelor. De câte ori nu am auzit, repetată cu o inconștiență parcă menită să risipească orice pretenție de discernământ, expresia aceea care pare să îngăduie tuturor o scăpare: „Există loc pentru toți sub soare.” O frază comodă, desigur, dar care în artă și cultură nu poate fi decât o iluzie dăunătoare. Adevărul este că, sub soarele culturii, există loc doar pentru cei care creează cu autenticitate, pentru cei care știu să dea glas adevărurilor adânci ale condiției umane. Epigonii, imitatorii și prefăcuții, aceștia nu fac decât să umbrească locul creatorilor autentici, pătrunzând prin intrigi sau favoruri unde nici măcar n-ar trebui să privească. Din păcate, tocmai datorită acestei neiertătoare indulgențe a gândirii, valorile autentice sunt din ce în ce mai des exilate la marginile culturii, acolo unde strălucirea falsă a sistemului nu pătrunde. În locul lor, urcă mereu la rampă aceia care, neavând vreun talent real, își fac însă loc prin supunerea față de conveniențele impuse. Ei sunt cei care nu creează nimic durabil, dar reușesc să se alinieze jocurilor de putere, acționând asemenea unor sateliți ai unui sistem construit nu pentru a descoperi și a susține geniul, ci pentru a întreține mediocritatea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*