În orice democrație alegerile sunt proba de foc prin care trebuie să treacă partidele, dar și oamenii care vor să se afle în fruntea statului, cele care confirmă încrederea pe care poporul o are față de diferiți actori politici însă și față de programele sau prestația socială a partidelor. Prin urmare, scrutinul autohton a provocat o uriașă surpriză atunci când a dat drept câștigător al alegerilor partidul de stânga, unul care îi era perfect nesuferit președintelui și numit de acesta „ciuma roșie” și a trecut în plan secund partidul preferat al aceluiași președinte numit și acesta „partidul meu”. În ziua când au fost comunicate rezultatele, la prima oră, consilierul pe probleme de politică internă își bâțâia fizicul în fața președintelui deoarece îl știa cât de neam prost este atunci când primește vești proaste. Prin urmare bâlbâia un fel de scuze precum că: dacă nu au ieșit socotelile o să maiii îîîî, dar și dacă, ăăă, noi vom, adică tot noi o săăăă… Președintele îi aruncă privirea destinată gândacului intrat în farfuria cu ciorbă și îi spuse:
– Bă, tu ești prost sau vrei să mă prostești pe mine!?
– Excelență, exclus, cum să-mi permit eu așa ceva? Dar…
– Toate aiurelile alea pe care mi le debitezi ca un tâmpit ce ești sunt valabile doar în democrațiile alea degenerate din occident! Noi avem o democrație prezidențială, deci una tânără și viguroasă în care toată lumea face ce spun eu! Clară!? Deci ca să fiu mai precis, poate pricepi și tu: partidul meu intră la guvernare, iar nenorociții ăilalți să se ducă la dracu` cu toate voturile lor cu tot! Hai, flit, la treabă!
Într-adevăr peste câteva zile președintele partidului galben, de dreapta, pupa metaforic papucii președintelui și era uns prim-ministru, iar cabinetul era format din membri ai aceluiași partid, unii care juraseră să aducă prosperitatea mult visată de popor, dar spulberată de incompetența celor care guvernaseră până atunci, adică cei din stânga eșichierului politic. În mod absolut surprinzător cei din stânga, deși câștigaseră alegerile, au intrat în opoziție fără să facă vreo contestație. Apoi lucrurile au demarat în forță! Toate planurile și proiectele celor de la guvernare erau respinse de opoziție, cea care domina parlamentul. Desigur nu erau respinse inițiativele care de la bun început se dovedea a fi cel puțin greșite. Și cum noul executiv era plin de oameni a căror incompetență putea da naștere unei adevărate școli în domeniu, situația economică și financiară a țării se prăbușea cunoscând astfel o adevărată perioadă de referință, știut fiind că și dezastrele au o fascinantă glorie de tip istoric. Artizanul formulei de guvernare, președintele deci, văzând cum merg treburile, a intrat în panică deoarece toată lumea știa că el este răspunzător, așa că a mai încercat o schimbare a prim-ministrului și a altor membri din guvern, însă în afara unor lingăi și mai mari nu a avut cu cine să modifice în bine cursul evenimentelor. În disperare de cauză a făcut un ultim sacrificiu și, călcându-și pe demnitate, l-a chemat la negocieri pe președintele partidului roșu, convins fiind că acesta va veni la el în patru labe și se va milogi să-l accepte la guvernare indiferent cum. Numai că ăsta, politician versat totuși, a venit cu pretenții și cu formula fermă a unui nou executiv în care ei să aibă prim-ministru și miniștri la cele mai importante ministere, iar partidul de dreapta să ocupe mai mult funcții politice fără însemnătate pentru economie.
Așa cum este și firesc, președintele, pe parcursul negocierilor, a simțit de mai multe ori nevoia unui asasinat cu bestialitate însă cum argumentele prezentate de șeful roșilor cum îl numea el pe partenerul de dialog, unele bazate pe cifre care argumentau dezastrul economiei, dar și tunurile date de „partidul meu”, l-au făcut să alunge gândurile asasine spre un viitor deocamdată incert. Cum și prim-miniștrii din „partidul meu”, care știau ei ce știau, îl rugaseră cu lacrimi în ochi să-i schimbe din funcții și să-i scoată de la guvernare, președintele se prefăcu a fi foarte generos și partidul roșu ajunse la butoane, desigur după ce tartorul lor jurase să-și țină gura referitor la probele pe care le deținea și să nu mănânce ciuperci pe tema grelei moșteniri așa cum se obișnuiește în politică.
După negocieri, președintele, fiind extrem de stresat, plecă la o partidă de schi în Alpi ca să-și revină, dar înainte de asta consilierul pe probleme de politică internă îi raportă:
– Excelență, cu supunere vă pot informa că întreaga lume a admirat modul extrem de inteligent în care ați prevenit o posibilă criză politică…
– Normal! Asta este puterea adevărată a democrației noastre, democrația prezidențială, una tânără, viguroasă și devotată poporului pentru a cărui bunăstare și libertate se sacrifică neprecupețind nici un efort!
Dacă te-ai fi luat după lacrimile care curgeau lichelei de consilier ai fi fost tentat să crezi că plânge din cauza adorației, dar nu trebuie să uităm că și el era un politician de vârf…
Lasă un răspuns